La Mănăstirea Varatic

Clubul monahiei Aglăida

În iarna anului 1973, în prejma Crăciunului, m-am îndreptat, împreună cu soaţa mea Ecaterina, spre Mănăstirea Văratic în căutarea unei oaze de tihnă şi reculegere după un răstimp agitat, cu un pasaj bucureştean de câteva luni, cel al lansării noului post de radio al Radiodifuziunii Române, Programul III, şi un epuizant demers de primenire a emisiunilor Radioului Iaşi, de ale cărui destine primisem misiunea să mă ocup ca redactor şef adjunct. Alesesem chinovia Văratecului pentru că acolo simţisem, în trecerile de până atunci, că pacea omenească se întâlneşte, logodindu-se cu aceea cerească, solaritatea se îngână mereu şăgalnic cu umbra odihnitoare şi căldura molatecă nu lasă loc decât unei răcori binefăcătoare. Am vroit să merg la Văratic ca să mă odihnesc trupeşte şi mai ales sufleteşte, să mă cuminec din duhul de sacralitate al toposului. Ce moment putea fi mai potrivit decât acel timp al renaşterii ce-l întrupează atât de tulburător sărbătoarea izvorului vieţii, Crăciunul! Mă gândeam, de bună seamă, la o odihnă activă. Îmi luasem cu mine topul de hârtie, câteva condeie şi eram hotărât să-mi consacru o parte din timp scrisului dacă Dumnezeu mă va binecuvânta cu acel de nepreţuit dram de inspiraţie.
Toate s-au rânduit cu bună tocmire. Am adăugat în zile petrecute la Văratic multe pagini manuscrisului cărţii de nuvele Reîntoarcerea verii, ce avea să apară în 1974 la Editura Eminescu. A fost o şedere cu adevărat renăscătoare. Maica stareţă, regina stupului mănăstiresc, neuitata Nazaria Niţă, cea atât de primitoare, a avut fericita ideea să ne încredinţeze spre găzduire unei monahii vestite în întreaga obşte pentru râvna sa gospodărească. Aglăida Poinaru, a cărei casă falnică de lângă Biserica Sfântul Ioan a devenit pentru mulţi ani şi toate anotimpurile cuibul nostru edenic. Dacă am fi tras la arhondaric, ori în casa de oaspeţi a Vlădicii Partenie, n-am fi avut norocul să gustăm din merindea monahicească unică a satului românesc. Gustul acesteia e de neşters din memoria afectivă şi acesta ne-a chemat mereu cu mireasma sa unică. Aşa că am mas aici vreme de peste un sfert de veac. I-am poftit de multe ori alături de noi pe unii dintre prieteni, Nicolae Turtureanu cu Rodica, Titus Văjeu cu Virginia. Şi ei au încercat acelaşi simţământ. Păşeam la maica Aglăida ca acasă. Ea avea o gravitate şi o sobrietate ce-i dădea indiscutabil prestanţă, dar această purtare aparent mai distantă se însoţea cu o artă subtilă de amfitrion cald, care alunga repede şi firesc senzaţia înstrăinării. Aparţineai parcă locului, nu erai defel stingher, te mişcai în voie ca şi cum ai fi fost dintotdeauna de acolo.
Acea iarnă de la cumpăna anilor 1973-1974 a fost pentru noi una de poveste. În casa maicii Aglăida, în odaia înmiresmată de căldura blândă a sobei plină cu lemne bine uscate şi sănătoase, trosnind apetisant, călătoream pe covorul cel fermecat, în magia copilăriei. La denii, la slujbele marelui praznic, ne reîntrupam duhovniceşte. Maica stareţă Nazaria ne poftea cu drag la agape, unde luam parte la festinuri spirituale alături de alţi meseni aleşi, precum doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga, părintele arhimandrit Bartolomeu Anania, profesorul Vasile Arvinte. Colindele toarse din caier de aur de vocea maicii Onufria, stareţa de mai târziu, ţeseau, la rându-le, o atmosferă de mit şi vrajă. După acea memorabilă vacanţă de Crăciun am revenit an de an la Văratic, la maica Aglăida. Eram mai de fiecare dată alături de soţia mea Ecaterina. Mai târziu l-am adus şi pe fiul nostru Ionuţ şi pe bunicii materni Aneta şi Constantin, m-am întrebat nu o dată, ce a făcut să dăinuie această legătură sufletească? Răspunsul nu-i simplu de dat. Am fost cuceriţi în primul rând de ambianţa de curăţie calmă a Văratecului, de ospitalitatea proverbială a obştii şi a maicii stareţe, cărora le conferea inegalabilă expresie monahia Aglăida. Munteanca de la Grinţieş, de sub Ceahlău, împrumutase parcă ceva din statornicia şi lumina nepereche a legendarului şi sfântului munte. Săvârşea găzduirea noastră cu naturaleţea faptelor diurne. Discret, temeinic şi mai cu seamă cuviincios. Pe deasupra cu bărbăţia omului de la munte, cinstit şi însufleţit tot timpul de credinţa în Dumnezeu. Astfel a reuşit să treacă peste multele obstacole ce s-au ivit înaintea sa de-a lungul vieţii. A avut puterea să le învingă şi a rămas mereu în picioare. I-a înfrânt pe cei care au vrut să o rupă de chemarea monahală, alungând-o în 1956 din mănăstire, adică în anul călugăririi din vremea stareţei Pelaghia Amilcar. S-a întors şi împreună cu o altă de ispravă călugăriţă, Glicheria, mai târziu iscusita econoamă a sihăstriei, a zidit casa de pe ridicătura unde se află Biserica Sfântul Ioan. La fel a biruit şi multele suferinţe ce-au încercat-o, împlinindu-şi cu osârdie datoria până în ceasul din urmă, cel al chemării în veşnicie din octombrie 2012, la peste 81 de ani de la venirea sa pe lume din 27 martie 1931.
Monahia Aglăida Poinaru a încarnat cu nobleţe spiritul definitoriu al Văratecului, cel în care sacrul se împleteşte armonios cu virtuţile pământene. Sămânţa acestui duh atât de caracteristic unor aşezări monahale de tipul acesteia va rodi pe mai departe, desigur. Dar pentru noi, cei care ne-am bucurat de grija maicii Aglăida, pierderea ei este ireparabilă. S-a dus odată cu trecerea sa la ceruri acel cuib ce era aidoma cuibarului nostru părintesc.

Istorii despre un Palat

Pe unul din dealurile Văratecului, sumeţită ca un comandament de bătălie, străjuie o clădire masivă, blindată parcă, povară mult prea mare şi grea pentru coasta slăbănoagă, ce tinde să o ia la vale. Este Palatul episcopal al Preasfinţitului Partenie Ciopron, ierarhul Romanului şi Huşilor, trecut de o vreme în lumea drepţilor. O alcătuire contrastantă cu tot ceea ce s-a construit în mănăstire, de la case de maici la biserici, de la arhondaric la stăreţie. Urieşenia reşedinţei episcopale este una dintre caracteristicile despărţitoare. Nu singura. Austeritatea respiră prin fiecare por al greoaiei zidiri. Soliditatea, un alt atribut, e minată de instabilitatea pământului. Poate şi o anume trufie pe dinafară. Înlăuntru nu-i lux de palat arhieresc, ci mai degrabă o cuvioşie de călugăr cu oarecare stare. Odăile, multe largi, nu comunică direct cu exteriorul, pentru că un cerdac mare, cu geamlâc, încinge jur împrejur palatul. Aşezat pe una din cele mai ridicate cote, acesta domină strânsura de clădiri ca un potcap de înaltă faţă bisericească.
Palatul spune poate ceva despre proprietarul lui. Acesta nu l-a cumpărat, ci l-a zidit din temelii după pofta inimii. Pentru că nu am avut plăcerea să-l cunosc, nu fac decât să presupun, fantazând oarecum, plecând însă de la palipmsestul lăsat, adică de la edificiu. Tălmăceşte dubla ipostază a stăpânului, de om al bisericii şi de militar. Ierarhul a fost Episcopul Armatei române în timpul războiului al doilea şi s-a găsit în acest rang până când comuniştii au pus mâna pe putere şi au suprimat postul, izgonind religia din militărie. Între demiterea de facto şi de jure au trecut nişte ani, interval în care Episcopul ar fi trebuit să-şi primească simbria. Este perioada de timp când statul, ce se comuniza, s-a făcut a uita să-şi onoreze obligaţiile şi să-i plătească solda. Probabil s-a întâmplat în intervalul de la instalarea guvernului Groza la abdicarea forţată a Regelui Mihai. Întors la rosturile de altădată, Partenie Ciopron a devenit Episcop al Romanului şi Huşilor. Preasfinţia sa l-a avut într-o zi la masă pe unul dintre liderii marcanţi ai noii puteri, pe Emil Bodnăraş. S-a plâns acestuia de nedreptatea suferită. A fost sfătuit să dea statul în judecată. A procedat întocmai şi a avut câştig de cauză. Era poate prima şi ultima acţiune judiciară pierdută de atotputernicul regim comunist. Desigur, acest deznodământ n-ar fi fost posibil de nu era cuvântul lui Bodnăraş. Cu banii primiţi Preasfinţia sa a construit Palatul Episcopal de la Văratic, lăsat după moarte mănăstirii. L-a conceput auster şi cu un aer cazon, pesemne omagiind spiritul militar, căruia îi datora resursele pentru construcţie.
Unul dintre cele patru confortabile apartamente ale palatului l-a rânduit spre folosinţa vieţii arhimandritului Bartolomeu Anania, ierarhul transilvan. Gestul trebuie înţeles ca o expresie a preţuirii ce o acorda culturii în viaţa bisericii. Vedea în părintele Bartolomeu un alt Gala Galaction al nostru şi încerca să-l sprijine să se exprime. Arhimandritul, alias scriitorul Valeriu Anania, nu l-a dezamăgit. În odăile primitoare ale palatului a realizat cea mai mare parte a traducerii Noului Testament şi a trudit şi la alte scrieri ale sale. În 1992, când am filmat în acest apartament o ediţie a Convorbirilor de duminică, de pe programul 1 al TVR, am avut senzaţia că mă aflu într-o biserică. Odaia de lucru era plină de strane ca de cântăreţ. Se răsfăţau pe clinurile lor ediţii ale Bibliei în diferite limbi. Traducătorul, mânuitor desăvârşit al limbii române şi cunoscător al multor graiuri ale lumii, îşi purta ochii peste cartea cărţilor ca un pianist lunecând cu degetele pe clape să se săvârşească minunea muzicii.
La ceasul acela şi la altele de voroavă cu părintele Bartolomeu şi cu scriitorul Valeriu Anania dispărea miraculos izul cazon înzidit în palat şi acesta se înstela cu lumina sublimă a spiritului. Între priveliştea smerită a aşezării mănăstireşti şi Palatul, cu înfăţişarea de comandament militar, ori de lazaret, nu se mai despica o prăpastie, ci se boltea o punte. Puteai păşi către grădinile cele fermecate ale raiului.

P.S.: Am scris aceste rânduri în 2006 şi le-am trimis Înaltului Bartolomeu, care mi-a răspuns cu un plic în care se găsea ediţia a cincea din Rotonda plopilor aprinşi (memorii literare), apărută în 2005, la Editura Limes, Cluj-Napoca, a treia fascilolă a Operei literare a lui Valeriu Anania, pe care o tipărea casa de editură transilvană. Pe una din pagini, cu literă măruntă, o măgulitoare dedicaţie: Admirabilului prieten, Grigore Ilisei, din văzduhul amintirilor despre Palat, îmbrăţişare. Valeriu Anania. Mărţişor 2006. Încredinţez revistei spre tipărire însemnarea şi autograful, slăvindu-l pe ierarh şi pe meşterul cuvântului în luna când ar fi împlinit 90 de ani şi cinstind smerit memoria celui care a urcat în văzduhul Palatului ceresc.

La Văratec de Sânta Marie Mare

În mijloc de august, de Adormire, în stupul mănăstiresc cel mare al Văratecului e zumzet ca la vremea culesului de nectare dintr-o prisacă, atunci când florile împânzesc pajiştile sau aştern cunună de mireasă pe coroanele copacilor. Se simte cum se prefiră peste pulsaţia egală de roboteală şi rugăciune, deasupra tăcerilor când adânci, când înalte, un adaos de primenire şi pregătire. Pe 15 august, de Sfânta Mărie Mare, cum se spune în popor sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, la Mănăstirea Văratic, la biserica mare, e hram. Veacul al 18-lea este timpul ridicării temeliilor primului aşezământ, ctitoria măicuţelor din jurul stareţei Olimpiada, vegheate de duhovnicul Iosif, trecut între timp în rândul sfinţilor. Călugăriţele s-au statornicit aici cu binecuvântarea stareţului Paisie de la Neamţ. Au presărat atunci în poienele mai sorite, anume numite Văratic, sămânţa monahismului şi au ales drept patron al bisericii pe Maica Domnului, cinstind-o şi pomenind-o prin hramul Adormirii. Era un prinos adus Mariei că le învrednicise să întemeieze, aidoma voievozilor şi boierilor, mănăstire şi să deschidă pagină nouă în vieţuirea monastică. Maicile din jurul Olimpiadei, asemenea celor de la Agapia, fără să părăsească cu totul singurătăţile pustniciei, au situat trăirea monahală într-o matrice. Au temeinicit cu vrednicia şi smerenia lor satul monahal, adică au dat naştere unui concept, pe care mănăstiri ca Văratecul ori Agapia le-au dat strălucită expresie.
Maicile Văratecului continuă traiul aproape ţărănesc, domestic, în căsuţe pitoreşti, horite aidoma ochilor de fagure împrejurul reginei, a bisericii şi arhondaricului. Rosturile monahiceşti nu s-au smintit de fel în chipul acesta, dimpotrivă a avut loc o îmbogăţire a trăirii mănăstireşti şi o legare mai puternică cu existenţa comunităţii.
De veacuri, mai bine de două, maicile, mii de atunci, peste patru sute trăind astăzi înlăuntrul satului mănăstiresc, alcătuind una dintre cele mai mari obşti din toată ortodoxia, slăvesc prin hramul de pe 15 august pe Maica Domnului, cea care le-a inspirat în fapta lor ctitoricească pe precursoarele lor, cu Olimpiada în frunte. E o fervoare ce pune stăpânire pe toată suflarea chinoviei. Biserica cea mare, siluetă de chivot din argint, primeşte podoaba luminoasă a curăţiei şi înnoirii. Arhondaricul, horire de colier multicolor, e sclipăt de flori şi fulger de soare. Fiecare casă şi căsuţă capătă lucire nouă de grăunte diamantin. Mâinile meştere şi neobosite nu scapă nimic din vedere. E un fel de ghilire de pânzet într-o apă limpede, cristalină, dintr-un jucăuş pârâu de munte. Bucate alesese pregătesc migălos şi cu har. Şi ca toate să aibă duh, lucrarea se însoţeşte de rugăciunea inimii, ce-şi urmează neabătut cursul, potrivit datinii străbune.
Văratecul este acelaşi ostrov al ortodoxiei de peste două secole, cum îl definea în monografia mănăstirii una dintre vrednicele stareţe, stavrofora Nazaria Niţă. Sintagma i-a plăcut, i-a mers la inimă Patriarhului Teoctist, care i-a luminat la rându-i tâlcurile în prefaţa acestei cărţi, apărute la două sute de ani de existenţă a mănăstirii, în 1986. Ostrov al rugii, al liniştii şi strădaniilor creatoare. E ceea ce face din Văratic un loc al timpurilor de demult şi, în egală măsură, al celor de astăzi. Hramul de 15 august nu-i decât una dintre înfăţişările acestei eternităţi ca stare de spirit.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s