Naţionalismul lui Eminescu raportat la prezent

Mijhai Eminescu, arheul spiritualităţii româneşti, este cea mai strălucită minte a românilor din toate timpurile.
Titu Maiorescu, deţinător a două doctorate, avea pentru Eminescu o mare admiraţie: „Ce a fost şi ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie fiinţă încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc….(…). Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o aşa de covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa(…) încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână(…). Eminescu era omul cel mai silitor , veşnic citind, meditând, scriind.” (Titu MAIORESCU, Eminescu şi poeziile lui în „Critice” II, Bucureşti, E.P.L., 1967, p. 329-346)
Veronica Micle îl considera „ Dumnezeul poeziei române”.
Ion Creangă afirma că Mihai Eminescu este cel mai mare poet al românilor din toate timpurile.
Slavici şi Caragiale foloseau superlativele ori de câte ori caracterizau pe Eminescu; însăşi regina ţării, poeta Carmen Silva, îl aprecia drept geniu şi-i traducea poeziile în germană.
Eminescu a iubit ca nimeni altul poporul român şi patria sa.
Ştefan Cacoveanu, prietenul său de la Blaj, spunea despre Eminescu următoarele: „Nu-i păsa de sine. Era cu casa-n spate, n-avea nici ce pierde nici ce câştiga. Necazurile neamului îl făceau să se revolte şi să izbucnească. Atunci vorbea ca un TRIBUN. Aprins, strângea pumnul şi gesticula: Pentru răzbunarea neamului e sfânt orice mijloc, zicea adeseori iar despre duşmanii neamului spunea: „Bată-i mânia lui Dumnezeu!”
Eminescu era „cea mai luminoasă inteligenţă”( I.L. Caragiale): ,,Am cunoscut foarte de aproape pe un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire.”
Slavici –„Eminescu este împărat al poeţilor; el era stăpânit de gândul unităţii naţionale şi de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc.”
„Nu e nici un popor în lume, spunea genialul Poet, care să se poată asemăna cu românii în ceea ce priveşte bogăţia vieţii sufleteşti şi destoiniciile de tot felul”.
Grădina de frumuseţe care a fost Eminescu „era întotdeauna îndurerat de durerile altora, nu de ale sale proprii.”( Ioan Slavici)
Cele opt volume prin care coordonatorul ediţiei acad. Mihai Cimpoi reeditează integrala eminesciană (Editura „ Gunivas”, Chişinău, 2001) cuprind: I Poezii, II Proză, Teatru, Literatură populară, III Fragmentarium, Corespondenţă, IV Traduceri şi Publicistică (V, VI, VII, VIII).
Dicţionarul Explicativ Ilustrat al Limbii Române ne lămureşte în privinţa NAŢIONALISMULUI: „sentiment, tendinţă, practică politică bazată pe promovarea ideii naţionale, a dragostei pentru specificul şi tradiţiile propriei naţiuni!”
Dacă înainte de 1989 mai puteam vorbi despre promovarea ideii naţionale, după această dată istorică „Căutarea României” s-a transformat subit în „Denigrarea României”. Totul este luat în derâdere: spaţiul carpato-danubiano-pontic, miturile româneşti: mitul existenţei pastorale prin capodopera „Mioriţa”, mitul jertfei zidirii, prin balada meşterul Manole, mitul Zburătorului prin capodopera universală „Luceafărul”, mitul formării poporului român ş.a.
Năimiții și bursierii Söros sunt deschizătorii de pluton în această privinţă adunând fără rezervă tot ceea ce este străin şi batjocorind tot ceea ce este românesc.
Spre deosebire de toţi aceştia, Eminescu îşi iubeşte patria încă din adolescenţă. În prima sa poezie, „La mormântul lui Aron Pumnul”, la numai 16 ani, Eminescu vorbeşte de „simţ naţional”.
Versurile din oda „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” nu şi-au pierdut nici astăzi din strălucire:
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Țara mea de glorii, ţara mea de dor?/ Braţele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!/ Spună lumii large steaguri tricolore,/Spună ce-i poporul mare românesc.”
„Întâmplarea m-a făcut ca, din copilărie, încă, să cunosc poporul românesc… în cruciş şi-n curmeziş”, va mărturisi Poetul.
Ca ziarist la „Timpul” el se opune mereu „acestei plebe franţuzite, acestor lepădături ale pământului, acestei lepre a lumii şi culmea a tot ceea ce e mai rău, mai mincinos şi mai laş pe faţa întregului univers.”
„Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,/ Măștii cu toate de renume din comedia minciunii/ Patrioţii, virtuoşii, ctitori de-aşezăminte,/ Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte./ Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi/ Să ajung-a fi stapâna și pe țară și pe noi! /Tot ce-n țările vecine e smintit și stârpitură,/ Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,/ Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții,/ Toți se scurseră aicea și formează patrioții,/ Încât fonfii și flecarii, găgăuții și gușații,/ Bâlbâiți cu gura strâmbă sunt stăpânii astei nații!(…)// Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi/ Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri/ Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,/ Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău… ţară!”/ Prea v-aţi arătat arama, sfâşiind această ţară,/ Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,/ Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,/ Ca să nu s-arate-odata ce sunteţi ? nişte mişei!”
După această diatribă din Scrisoarea III, urmează invocaţia legitimă a slăvitului domnitor Ţepeş Vodă, luat şi el astăzi în derâdere sub numele de contele Dracula.
Celebra poezie „Doina”, interzisă multă vreme, exprimă „teroarea istoriei exercitată asupra fiinţei neamului”( acad. Mihai Cimpoi):
Cine-au îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima cânii,/ Mânca-i-ar casa pustia/ Şi neamul nemernicia.”
Proza lui Eminescu este „filosofică, eseistică şi parabolică în sens modern, fiind ca şi poezia, tensionată ontologic, pusă- adică – în ecuaţii metafizice.”( acad. Mihai CIMPOI Mihai Eminescu Poet al fiinţei în „Opere” I, Chişinău, Editura Gunivas SRL, 2012, pag.6).
„Oamenii noştri, spune cu glas amar Eminescu, sunt de-un cosmopolitism sec, amar, sceptic, ba şi mai mult: au frumosul obicei de-a iubi orice-i străin, de-a urâ tot ce-i românesc. Noi am rupt-o cu trecutul fie ca limbă, fie ca idee, fie ca mod de a privi sau cugeta: căci altfel n-am putea trece în ochii Europei de naţiune civilizată.”(op.cit., vol.II, pag.9) Eminescu face în continuare radiografia necruţătoare a societăţii româneşti (Contemporane!): „vezi la noi istorici ce nu cunosc istoria, literaţi şi jurnalişti ce nu ştiu a scrie, actori ce nu ştiu a juca, miniştri ce nu ştiu a guverna, financiari ce nu ştiu a calcula, şi de aceea atâta hârtie măzgălită fără nici un folos, de aceea atâtea ţipete bestiale care umplu atmosfera teatrului, de aceea atâtea schimbări de ministeriu, de aceea atâtea falimente: vei afla mai lesne oameni ce pun la vot existenţa lui Dumnezeu, decât suflete înamorate în limba şi datinele străbunilor lor decât inimi care să iubească caracteristica cea expresivă a poporului nostru – minţi ocupate cu cestiunile de viaţă ale acestui popor, căreia îi scriem pe spate toate fantasmagoriile falsei noastre civilizaţiuni. (…) Ei îşi urăsc ţara lor mai rău şi mai cumplit decât străinii. O privesc ca pe un exil, ca o supărătoare condiţiune a existenţei lor… ei sunt – cum o spun înşişi- români de naştere, francezi în inimă – şi dacă Franţa le-ar procura semidocţiolor noştri avantajele pe care le dă nefericita lor patrie – ei ar fi emigrat de mult… cu toţii.” (op.cit. pag.9)
Soluţia o dă tot Eminescu: „Schimbaţi opiniunea publică, daţi-i o altă direcţiune, răscoliţi geniul naţional – spiritul propriu şi caracteristic al poporului din adâncurile în care doarme – faceţi o uriaşă reacţiune morală, o revoluţiune de idei, în care ideea românească să fie mai mare decât „uman”, genial, frumos, în tine, fiţi români, români şi iar români.”( Mihai EMINESCU, Opere, II, Proza. Geniu Pustiu, p. 9-10).
Într-o invocaţie către divinitate, Eminescu întreabă: „O! Toată ţara asta ai dat altor popoare/ Încât altar să-ți facă poporul tău loc n-are.” pentru ca apoi, adresându-se sieşi, să constate dezamăgit: „Sunat-a moartea aspră… tu-n lume ce aştepţi? Ai vrea tu ca poporul român să îl deştepţi? În van îţi e chemarea şi cântecul în van: Necată-i Românimea pe-al lumii ocean” (op.cit., pag.260).
Nu lipseşte însă din pesimismul eminescian şi o notă de optimism, credinţa că poporul român va supravieţui:
„ Trecut-au Nordul rege, cu aripa-i de ger,/ Românul stă pe locu-i, ca muntele de fier!/ Şi-n planu-Eternităţii românii-s un popor/ Cum e un soare numai prin mările de nor,/ Cum e-un principiu numai în firele adânci,/ Cum sunt, în fundul mărei, tari crestele de stânci”(pag. 261)
Spiritul de turmă este sesizat de Eminescu încă de pe atunci: ,,Ce proastă e mulţimea/ Ea crede cum că duce a lumii scoarţă-n mână,/ Şi singură e dusă de-o mână de şireţi”.
În ciuda acestor stări de lucruri, Eminescu nu-şi pierde speranţa exprimându-şi dorinţa, încrederea şi soarta ţării: „ O, naţie iubită! Vei înţelege doru-mi, vei şti să-l preţuieşti ? Voi să te văd, iubito, nu fericită-mare! ”(pag. 275)
După cum constată Eminescu răul e în noi, în credulitatea noastră, în lipsa noastră de reacţie: „Atât de multă plebe transdanubiană neuropatică pe deplin stricată moraliceşte şi decăzută fizic se pretinde a fi popor românesc încât în adevăr credem timpul sosit de-a dezgropa poporul veritabil, adevărat popor românesc în locul spuzei de pehlivanii care au inundat oraşele noastre de ţărmuri.” (vol. III, pag. 49.)
Eminescu se întreabă şi, odată cu el şi noi, vorbind cu temei, românii sunt un popor cuminte şi aşezat.(…) Cum de fiecare şarlatan care şi-a făcut educaţia în cavernele Parisului poate să impuie, aşa nitam-nisam, toate chiţibuşurile necoptului său creier unor ţări cari au o istorie proprie de aproape o mie de ani?
Încă un tablou dezolant al societăţii româneşti de atunci şi de acum: „Clasa noastră cultă, în cea mai mare parte, nu este românească. Grecii şi bulgarii aşezaţi în târgurile noastre şi-au trimis feciorii la Paris şi aceştia s-au întors ca tinerii români. Neavând nicicum priceperea ţării, vorbind în locul limbii naţionale un jargon franţuzo-bulgăresc, necunoscând istoria şi legile ţării, neştiind întrucât acestea două pot fi puse drept temelie dezvoltării noastre aceşti tineri sunt lipsiţi cu totul de simţul istoric.” (2258)
Eminescu nu pierde prilejul de a da o replică şi băşcăliei dâmboviţene: „ e foarte lesne de-a râde de-o naţiune mică, cu mijloace mai mici, care se zbate pentru viaţă între trei imperii care-i sunt inamice naturale. În Transilvania, lucrurile au stat şi stau încă mai rău: Transilvănenii….sunt nenorociţi cu căpcăunii ceia de unguri. Dac-aţi cunoaşte mai de-aproape tendinţele de deznaţionalizare ale ungurilor, pe care ei le răpăd prin toate organele statului şi exclud din viaţa publică tot ce nu e maghiar, atunci aţi găsi o lămurire mai de-aproape a împrejurării de mai sus.
Nu sunt încercări vage şi fraze goale cele ungureşti, ci e un sistem de ură, de deznaţionalizare şi de cotropire, premeditat pân᾽ n amănunţimile sale.”(pag.381)

Petruș Andrei

EMINESCU

Potoliți lătrăii
că îi strică somnul,
Fiindcă EMINESCU,
înzestrat de Domnul,

În cerneala vremii
iar înmoaie pana,
Inimii rănite
să-i închidă rana.

Cu-ascuțișul vorbei
taie-n carne vie,
Patria română-n
versuri să ne-nvie.

Cu o ,,Floare albastră”-n
mână cu tandrețe
El e ,,Tinerețe
fără bătrânețe”.

Dați-i dar iubirea
zilelor senine
Și respectul care
lui i se cuvine.

Să se odihnească
preț de-o poezie,
Clipa lui de viață
este veșnicie.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s