Ordinea divină e Cuvântul

Urgenţa unei teme se impune fără drept de apel, întrucît nu e loc de amînare, ci, de purcedere, ca naştere perpetuuă, înrîurire şi înrudire. Pentru orice pămîntean, cunoaştere înseamnă moarte şi naştere din nou. Nimic nu pare să fie fără poezie, fără rugăciune: Adevărata ordine se întemeiază pe rugăciune, tot restul nu-i decît dezordine. Lumea care se pregăteşte este o lume de pradă. Nu ne mai rămîne decît să ne întoarcem înăuntrul nostru şi să facem primii paşi spre acea împărăţie lăuntrică unde armatele nu ne vor ataca niciodată. (Julien Green, Jurnal)
Rugăciune înseamnă ordine, adunare a minţii, coborîre în inimă, iar şi iar, pînă te eliberezi de povara clipei. Nerăspîndit, nerăzleţit, ci resorbit, în tine însuţi, ca un verb la infinitiv, aşa cum îl întîlnim în versetul eminescian, testamentar: Nu credeam să învăţ a muri vreodată. Nu putem schimba nici un cuvînt, cum nici o literă, fără riscul pierderii sensului. Eminescu face trecerea de la litera moartă, inertă şi încremenită, ca o hieroglifă, la o rostire exemplară, prin poezie, ca formă aleasă de rugăciune. Actul scrierii e o lucrare a Duhului, arătîndu-ni-se, pe măsură ce rămîne nevăzut. De nepătruns e taina, şi tocmai de aceea se cuvine să nu o tulburăm din curiozitate. Ea rămîne pururi taină, cît timp nu o răvăşim prin deşertăciunea gîndurilor noastre, şubrede, şovăielnice.
A ne apropia de Eminescu e un act de bună îndrăznire. Pentru Eminescu actul creaţiei presupune prezenţa şi instanţa Creatorului, fiind o lucrare harică, o cuminecare treimică. Actul creaţiei înseamnă supunere şi ascultare, pînă Duhul coboară asupră-ne şi ne eliberează. E o gravă eroare de a vedea actul creaţiei ca un blestem, ca o suferinţă. La Eminescu suferinţa aceasta e dureros de dulce. O singură dată şi-a blestemat zilele, cînd, în redacţie la Timpul era în aşteptarea telegramelor, pentru a fi inserate în ediţia de a doua zi: Scriemi-ar numele pe mormînt şi n-aş m-ai fi ajuns să trăiesc. Actul creaţiei, ca binecuvîntare treimică, va fi confirmat, mai tîrziu, de I.D.Sîrbu: să nu citesc nimic în jos, ci numai în sus, adică orice lectură să mă umilească, să mă facă puzderie. Cît timp scriu, suntem trei, cînd citesc rămîn singur.(I.D.Sîrbu: Scrisori către bunul Dumnezeu)
Orice abatere de la acest proiect iniţial înseamnă haos, dezordine, entropie. Tot ce prinde viaţă are drept cunună o împlinire, fie în natură, fie în persoană, avînd drept pricină iubirea. Prin actul creaţiei se face trecerea de la supunere la smerenie, de la literă la duh. Între două clipe reversibile, prin conjuncţia şi, omul e supus unei ispitiri de putere, de substituire, de rupere şi dislocare. În timp ce, treimic, prepoziţional şi adverbial, ni se dezvăluie Treimea Sfîntă. Ea nu poate fi răsturnată, nici înjumătăţită, nefiind doime sau duală, nici compusă. Restul e tăcere, e muzică, e pictură, e literatură, sau ce vrem noi să fie. În Sfînta Treime nu există timp, adică succesiune. Nu există ierarhie, adică supunere. Aici e doar răsfrîngere, fără oglindire. Aici nu e nimic compus, spun Sfinţii Părinţi, aici totul e simplu. Aici nu pot exista doi fără de al treilea.
Păcatul cel de moarte, pentru orice pămîntean, mi se pare a fi cel al substituirii. Neavînd darul deosebirii, al discernerii, putinţa cunoaşterii celor înalte, ne alegem doar cu semne moarte, pe fragila pînză a închipuirii: Ciudat izvod e omul pe-a vremii ţesătură. A te substitui Creatorului e un act de răzrătire şi de răzbunare, unul teribil, din care nu poţi ieşi teafăr. Tocmai de aceea ni se pare atît de simplă şi comodă punerea în ipoteză sau în paranteză a ceva ce nu suportă substituirea, înlocuirea, dislocarea, cum se întîmplă în Luceafărul eminescian
Răspunsul la ce înseamnă a fi în ordine e în fiecare suflet, menit să întrevadă adevărul clipei, în neclintita limbă a veşniciei, cînd ne este dat să nu mai auzim dangătul de clopot, avertismentul. Înfierea e darul lui Dumnezeu făgăduit omului şi anume acela de a fi unici. Unicitatea e o calitate care nu se pierde, ci e confirmată prin înduhovnicire părintească. Fii duhovnici suntem prin harul botezului, ca fii baptismali, de a face să ne mai naştem o dată, înnoiţi fiind prin taina apei sfinţite, prin nume şi prin mirungere, prin purcedere de la Duhul Sfînt. Mi-a fost dat să văd un copil părăsit de părinţi, plîngînd la marginea unei grădini, jeluindu-şi soarta. Iată adevărul acestui fiu, în toată cruzimea lui: Pe mine nu mă poate găsi nici moartea. Eu nu am nume. Aveam impresia că acest copil e unul din acele fiinţe pămîntene din Luceafărul eminescian, care nu au chip şi nume.
Urgenţa temei ne îndeamnă a ne întreba cum ajunge Eminescu la noţiunea de Părinte, cum se instituie sensul creaţiei, ca formă a vieţii fără moarte. Eminescu e suprema încercare a Verbului de a străbate, nesmintit, văzduhul înălţării. Aşa i se arată, înfiorată, dinamica Sfintei Treimi, unde nu e nici ierarhie şi nici succesiune: Din trei mişcări/ mişcarea lor se-adună/ Cu toţi în jur, toţi împrejur de sine/ Toţi împrejurul altor fac lumină/ Şi astfel din noapte/ s-a-nchegat lumine. Duhul însufleţeşte prin lucrare neîntreruptă, actualizînd, prin smerenie, singura care ne apără pe noi de noi înşine: pe mine mie redă-mă! Rămînînd parte, avem putinţa vederii Întregului, dăruindu-ne clipei, devenim cale, cu faţa întoarsă spre ceea ce pare că nu a fost şi totuşi e: El n-a fost pe cînd era, el e cînd nu e!
Fiind parte, rămînem întregi, cum se întîmplă la Sfînta Liturghie a Clipei, a sfinţirii şi consfinţirii prin prezenţă, prin trăire şi întregire, uitare şi cuminecare. Rămînînd în dihotomie, la mijloc de codru des, asistenţi cu delegaţie, suntem doar arsură, jăratec, văratec, fără întomnare şi fără întocmire.
Aşa se face că tot ce ne compune, fără a ne amesteca, e să discernem lăuntricul, rezonanţa, ecoul chemării interioare. Într-un singur vers ne este dat Eminescu, întreg, interogativ, sumativ, ca un infinitiv, care se cerne precum norii lungi pe şesuri, atingîndu-ne şi rămînînd teferi, precum luceferi o să răsară iar, fără a pierde sau a adăuga ceva: Tu te-ntreabă, socoteşte/ Ş-ai s-auzi iarba cum creşte. Nici nu avem cum să realizăm cum devine act, lucrare a Duhului, chip al vederii, prin neaşteptatul verb al auzirii.
Viaţa e un dar de la Dumnezeu, mai mult decît ne putem închipui. Prin înrîurire a Duhului şi înrudire prin darul înfierii, avem acces la părintescul Har al iubirii. Acestei virtuţi nu-i putem adăuga nimic şi nici să-i schimbăm ceva care să o devieze. Filiaţia nu poate fi abolită, ci doar consfinţită prin actul înfierii, care e un act de iubire. Potoliţi şi cuminţi, reduşi la tăcere, suntem cînd respirăm aerul dintre cuvinte, poposind şi contemplînd, după ce vom fi urcat scara numelor cantemiriene, în peisajul mirific al necuvintelor.
Poezia lui Eminescu e o asceză prin cuvinte. O rostire în care se încunună, întrupată, făptura luminii. Eminescu a făcut să se surpe nimicnicia, chiar dacă moartea copilei de la Ipoteşti i-a fost ca o umbră, o paranimfă. Nici Veronica, exasperată în aşteptări nevindecate, nu l-a nenorocit într-atît, încît să se fi lăsat ispitit de autonimicire. Orice gest, oricît de nevinovat, contează, tulbură, contaminează, stînjenind înariparea Duhului. Orice om e o lume şi, orice cuvînt, o răscumpărare. Ceea ce pentru om înseamnă putere, de la Dumnezeu, avem cu putinţă, ca făgăduinţă şi mîngîiere. Şi tocmai aceasta e taina, ca răspuns la cum e cu putinţă ca ceva să fie, decît nimic nimicitor. Ca ofrandă a rostirii, ne vindecăm de străinătate, precum şi de stranietate, prin adecvare şi adeverire, prin atît de inefabila, consfinţită, eminescianitate.

GHEORGHE SIMON
Mănăstirea Agapia

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s