România. Cultură. Eminescu. Văratic

 

 

Câteva cuvinte, fiecare dintre ele rezonând cu un conținut uriaș de cunoaștere, trăire, sentiment, fapte de viață, cugetare, spirit. Dacă la acestea se adaugă data de15 ianuarie, legătura este ușor de făcut: Ziua Culturii Române, pe care o lege din 2010 o suprapune firesc datei de naștere a poetului Mihai Eminescu. Oricum, cu sau fără inspirata hotărâre a legiuitorilor, al lui este numele cu care românii, oriunde s-ar afla, își identifică spiritul cultural național.

Se poate să faci parte dintre cei care se apleacă asupra cărții; descoperi atunci că lectura nu e doar un transfer de personalitate profitabil prin care poți atinge emoții înalte fără a fi trăit experiența suferinței, că e mai mult decât o trecere plăcută peste timp. Când a citi devine drogul care transfigurează și înnobilează totul, pornit pe drumul literei, întâlnești autori cu a căror operă se întâmplă să vibrezi. Și, la un moment dat, apare Eminescu. E marea revelație. Îți place, îi înveți pe de rost versurile, îi afli proza literară, ajungi la cea jurnalistică atât de diferită, tăioasă, dură. Îl iubești. După el, cunoști alte nume, alte scrieri, alte universuri: toate iți plac. Toate transformă, marchează, toate sunt acolo, pentru tine, să te formeze ca om, ca gânditor, să te înalțe. Până când, simți nevoia să te întorci, să cauți gustul acela rar pe care îi știi deja. Și deschizi  un volum al lui Eminescu.

Eminescu, al cărui portret la intrarea in teatrul vieții este schițat de criticul Dan C. Mihăilescu nu cu cuvântul ci cu sufletul: “…Un student român la Viena și Berlin, care știa germană și franceză, voia să absoarbă istoria religiilor, astronomie, filosofie, fizică, etnopsihologie, geopolitică, să facă simultan metafizică si gazetărie angajată. Un suflet romantic, dedat armoniei universale, dar pe care malaxorul politicianismului valah l-a spulberat întru nimicnicia firii sale. Ce lecție mai sublimă și mai tristă, totodată, de romanitate se poate închipui?” Și totuși! Personalitatea lui, ca și opera realizată in scurta sa maturitate creatoare fascinează o generație după alta și domină, de mai mult de un secol si jumătate harta literară a culturii românești. Există, probabil, în noi toți, străfunduri la fel; e nevoie de asta pentru a-i putea percepe creația de o atât de mare diversitate într-un anume mod, atât de vie, atât de puternică.

Ziua culturii noastre, celebrată nu doar în spațiul național ci și în Centre Culturale din mai toate marile orașe ale lumii, rezervă, deci, un loc aparte creației eminesciene. Pretutindeni în lume unde se gândește și se simte românește, au loc simpozioane, prezentări și eseuri privind personalitatea si opera poetului, seri de lectură interpretativă, spectacole și concursuri de recitări, expoziții de artă plastică ilustrându-i opera.

Văratic, însă, cu vechea mănăstire si cu noul Centru Cultural Spiritual, trebuie să simtă altfel, mult mai complex, momentul. Pentru că e un spațiu foarte drag poetului; este chiar esența sufletului său. Stejarii din împrejurimi, în asfințit, păstrează culoarea “codrilor de aramă”, iar “pădurea de argint” glăsuiește încă din frunze de mesteacăn ca in filele de poveste ale lui Călin.

Întregul ansamblu monahic, în armonia sa, îndeamnă la meditație și la aducere aminte. Din cerdacul căsuței pe care o căuta uneori, singur sau însoțit de prieteni, se deschidea spre poezie învolburatul spirit eminescian, visător și crâncen, melancolic și dur, romantic și ancorat puternic în viața publică, oricum neliniștit, până și în iubire. Este, de asemenea, locul foarte drag poetei Veronica Micle, marea si trista iubire a lui Mihai, care se pare că doar aici își găsea liniștea, depărtându-se de lumea ostilă ei, ca mai târziu,cu ceva arsenic, să se depărteze cu totul de lumea vie. La mormântul ei, plecând capul in fața crucii pe care inscripționate sunt versurile resemnate ale tristeții ei definitive s-ar putea să o înțelegi:  “Și pulbere țărână de tine se alege/Căci asta e a lumii nestrămutată lege./ Nimicul te aduce/ Nimicul te reia,/Nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea.”

Doar că liniștea așezământului, întreruptă din când în când de practicile religioase ale măicuțelor și de forfota turiștilor veniți din toate colțurile zării, nu este cea a renunțării ci a vieții. Și, printre ghivecele înflorite împodobind alei și ferestre, ea readuce in memorie tot ceea ce au lăsat frumos cei care au trecut pe acolo, fie ei oameni cunoscuți, precum Vlahuță ori Creangă, ori Zoe Dumitrescu Bușulenga, devenită spre finalul vieții maica Benedicta, fie ei anonimi care au rămas ori au plecat, in pace și cu sufletul mai  frumos.

Să fie cât mai plină  ziua de 15 ianuarie!

 

Iulia Roger Barcaroiu

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s