Monahia Eupraxia BOJOI – candelă a Văratecului – a plecat să lumineze în Cetatea veșnică a Împăratului Cerurilor

monahia Eupraxia Bojoi

Vineri, 19 noiembrie, la ceas de priveghere aflat la început de post al bucuriei Crăciunului anului mântuirii 2010, obștea Văratecului și a întreg monahismul românesc a rămas văduvită de una dintre destoinicele mirese ale lui Hristos – .

Mărturisesc că, de când mă știu pe acest pământ, simțeam fiorul nestins al bucuriei că undeva, nu departe de noi, la Oradea, la Agapia, sau la Văratec, locuri unde a poposit întru viețuire monahală maica Eupraxia Bojoi, aveam o pururea rugătoare pentru noi, familia ei, pentru poporul nostru creștin-ortodox și pentru întreaga lume: era MĂICUȚA, cum îi spuneam noi, cei din familie. Socotesc deloc întâmplătoare înmormântarea ei în ziua de Vovidenie a anului trecut. Atât de emoționantă era pentru ea atmosfera bisericii, atâtea ore de cununie sfântă cu Hristos euharistic, liturgic avea măicuța Eupraxia, adunase atâta dor de sfintele Laude bisericești săvârșite zilnic în obștile mănăstirești, încât urcarea ei în cimitirul Mănăstirii Văratec în ziua Intrării în Biserică a Maicii Domnului – Măicuța Sfântă a ei și a noastră – cred că este icoana intrării ei în Biserica triumfătoare a Stăpânului Întreit Ceresc. După ce a închis ochii pentru această lume pe 19 noiembrie, în seara zilei următoare, 20 noiembrie, cu duhul cel nepieritor s-a întâlnit cu privegherea cea mare de Vovidenie. Priveghiul ei, slujba de pomenire a sufletului ei, s-a făcut în prelungirea Privegherii praznicului Intrării în Biserică a Maicii Domnului, vestind totodată intrarea în cer a duhului ei sfințit de jertfa iubirii nesfârșite față de Dumnezeu. Căci Măicuța Eupraxia trăise toată viața ei de 82 de ani după cuvântul liturgic ,,pe noi înșine, unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm” (din Ectenia mare a slujbelor ortodoxe). Și mai avea monahia Eupraxia un cuvânt tare drag din Psaltire – cartea prin excelență a luptătorilor duhului: ,,Una am cerut de la Domnul, pe aceasta o voi căuta, ca să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieții mele, Ca să văd frumusețea Domnului și să cercetez locașul Lui. Că Domnul m-a ascuns în cortul Lui în ziua necazurilor mele; m-a acoperit în locul ascuns al cortului Lui” (Psalmul 26, 7-9). Așa a fost toată viața Elenei Bojoi, cum o chema de acasă. O viață dăruită în totalitate, fără opreliști, lui Dumnezeu. A fost un crez al său personal de nestăvilit de a proslăvi întru dăruire a clipelor traiului său Stăpânului îndurărilor – pe Care L-a adorat de mică. S-a născut la 2 februarie 1928 (deși în acte a fost trecut 4 februarie), în ziua prăznuirii intrării Domnului Hristos în Templul din Ierusalim. A intrat, prin urmare, în lume într-o zi sfântă a celei mai sfinte INTRĂRI, cea a Pruncului Sfânt în centrul religios din Ierusalim și a intrat în cer tot într-o zi sfântă de INTRARE – de această dată, a Maicii Domnului în biserică. Vechea Elena Bojoi a învățat ce-i comuniunea în sânul propriei familii, având acasă șase surori și un frate. A luat contact cu înțelepciunea lumii acesteia la școala generală din comuna natală – Nicolae Bălcescu, din județul Botoșani, a început și seminarul de la Agapia… Plecase de acasă la vârsta de 17 ani… s-a închinoviat la Mănăstirea Agapia și a viețuit acolo încă 17 ani. Numele de Eupraxia (faptă, experiență bună) primit la călugărie avea să exprime traiul său ulterior plin de fapte bune: blândețe, echilibru, nejudecare, milă, smerenie și multă compasiune față de toate ființele lui Dumnezeu. Cumplitul decret nr. 410 din anul 1959 a izgonit-o și pe măicuța Eupraxia din locul liniștii ei. Dar nu a renunțat la jurământul ei sfânt de a fi numai a lui Hristos. A ajuns la București, a stat timp de un an de zile în preajma Patriarhului Justinian și a primit din mâinile Prea Fericirii Sale scofia și rasa ca semn de continuare a luptei cu ispitele vremii. În anul 1967, monahia Eupraxia este încadrată la pangarul Mănăstirii Sf. Ioan cel Nou din centrul Sucevei, ctitorie a urmașilor Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, Ștefăniță Vodă și Bogdan al III-lea cel Orb. După o viețuire de 5 ani în miezul Bucovinei, la umbra scumpului Sfânt Ioan cel Nou de la Suceava – unde a fost îmbărbătată și s-a întărit prin bucuria apropierii de cele două surori ale sale, Săndița și Natașa, căsătorite în urbea Sucevei –, monahia Eupraxia a fost luată la Oradea. În urma unei călătorii făcută la Arad, l-a cunoscut pe episcopul Vasile Coman de la Oradea. A fost invitată atunci să vină la sediul episcopiei din Țara Crișurilor pentru a ajuta la bunul mers al treburilor bisericești de acolo. Și astfel, timp de 14 ani monahia Eupraxia a slujit cu demnitate, în ascultare exemplară și cu impresionantă dăruire, Episcopia Oradiei. A fost mult respectată de marele ierarh cărturar – rudă cu părintele Stăniloae – Vasile Coman. Atunci când Preasfințitul Vasile a editat un volum de predici, pastorale și cuvântări ale sale, un exemplar cu o frumoasă dedicație a fost dăruit și maicii Eupraxia, ucenica sa de suflet. Acest volum mi-a fost dăruit ca moștenire sfântă atunci când am îmbrățișat misiunea preoțească, în anul 2004, și nu pot să ascund faptul că acest volum, în orice timp l-ai deschide, are un parfum aparte, un miros unic… cred că împrumutat din delicatețea alcătuitorului și dăruitorului său. În decursul pelerinajului lor prin lume, monahii nu trăiesc multe bucurii din cele cu care suntem noi obișnuiți în cotidian: succese profesionale, desfășurări financiare, biruințe ale proiectelor personale etc. etc. Monahii ascultă mult, se nevoiesc mult, se roagă mult, dăruiesc mult și se bucură puțin din cele pământești. Dar bucuriile lor sunt intense, cu rădăcini și prelungiri netrecătoare și susținute de ceva suprauman, dumnezeiesc. Unele din aceste bucurii sunt date de pelerinaje – veritabile întâlniri cu icoanele viețuirii creștine: sfinți sau, în mod special, Însuși Domnul Hristos. Am aflat în căsuța monahiei Eupraxia de la Văratec, într-un tablou păstrat cu cinste, Diploma de pelerin primită de la Ierusalim – în urma vizitei duhovnicești pe care a făcut-o pe urmele Domnului Hristos în anul 1981. A avut bucuria să participe atunci la marele praznic al Schimbării la Față a Mântuitorului chiar pe Muntele Taborului și acest eveniment i-a marcat întreaga viață, nemaiștiind cum să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru această bogată binecuvântare. O plecare în străinătate, și mai ales în spațiul atât de tensionat al locurilor sfinte, era în acele timpuri o adevărată provocare. Și pentru că în acel pelerinaj nu a văzut Muntele Sinai cu vestita Mănăstire Sf. Ecaterina, a fost ajutată de Bunul Dumnezeu și a revenit la locurile sfinte în anul 1988. Nu a lăsat-o în acest sens fără de ajutorul financiar necesar ajungerii din nou la locurile sfinte familia ei de la Suceava, respectiv sora Natașa Huțanu. Aceasta, împreună cu soțul ei, Mircea, i-au oferit maicii Eupraxia câteva sute de dolari pentru a-și împlini visul închinării pe muntele poruncilor sfinte – Sinaiul egiptean. Această a doua vizită a maicii Eupraxia pe tărâmul cel mai sfânt al nostru, al creștinilor, avea să se petreacă la praznicul Învierii Domnului din anul 1988. Ne-a povestit atunci: Atunci când Lumina Sfântă S-a pogorât din cer, sufletele noastre, noaptea aceea și parcă lumea întreagă erau deschise pentru a recunoaște că suntem ai lui Dumnezeu și că Împărăția lui Dumnezeu este DARUL Părintelui ceresc ce nu se poate refuza, ci trebuie luptat pentru el. Eu nu aveam decât câțiva ani atunci când maica Eupraxia a venit de la Ierusalim; darurile pe care le-am primit atunci de la locurile sfinte le-am simțit mai prețioase decât lumea întreagă și radierea chipului ei de atunci nu se pot șterge de pe roata memoriei nicicând. Atunci când, la vârsta de 62 de ani, s-a pensionat, măicuța Eupraxia a revenit în locurile de unde plecase. Pentru că la Agapia nu a putut rămâne, a venit la Văratec, unde destoinica stareță Nazaria Niță a primit-o cu căldură de mamă și a sfătuit-o să găsească o măicuță de care să îngrijească și să rămână apoi în casa ei. Așa e de fapt rânduiala de sine de la marile lavre ale Agapiei și Văretecului. Monahiile cu viețuire de sine predau locuințele lor viețuitoarelor care le-au respectat, ajutat, îngrijit și angajat apoi să poarte de rânduială pomenirilor de după adormire a celor care le lasă ca moștenire spațiul de locuit. Monahia Eupraxia a revenit la Văratec, a intrat în biserica mare închinată Maicii Domnului și a căzut înaintea icoanei celei mari a Maicii cu Pruncul Sfânt în brațe. A plâns mult, cu durere, cu stăruință și credință, spunând: Măicuță Sfântă, fă ca măcar o lacrimă de-a mea să atingă dragostea ta cea nemăsurată și știu că nu voi rămâne neajutorată. Și într-adevăr a fost primită de monahia Migdonia Hîncu, a îngrijit-o timp de 9 luni și a rămas în căsuța ei de lângă poarta cea mică din deal a curții largi a mănăstirii Văratecului. A fost convinsă monahia Eupraxia că bogăția bătrânilor sunt ucenicii. De aceea a primit lângă ea, în casa ei, două tinere ucenice: monahia Ecaterina Cămăruț și monahia Grichentia Obreja. Prima din aceste ucenice a condus un timp – deși foarte tânără fiind – Mănăstirea Durău; a absolvit două facultăți, Teologia și Dreptul, și predă ca profesoară de catihetică la Seminarul de la Agapia. Monahia Eupraxia a primit-o pe aceasta atunci când multe dintre monahii spuneau să o dea afară; maica Eupraxia a apărat-o, n-a spus nicicând un cuvânt de rău despre ucenicele sale și, mai mult decât atât, se mândrea cu ele. Pentru că maica profesoară beneficiază de tehnica modernă a computerului, ne-a pus în orele de după înmormântarea maicii Eupraxia câteva înregistrări video care să ne aducă aminte de măicuța: într-o secvență, maica recita cu toată ființa poezia Călugărița, mărturisind prin cuvintele lui Octavian Goga că monahismul este ,,prinos de jertfă omenească”, în care crucea de pe piept se poartă în semn de moarte pământească. Apoi îngerul în trup Eupraxia ne-a delectat prin chemarea păsărelelor, dragi ființe care-și găseau mângâiere în curtea ei, pentru a le hrăni cu firimituri, semn al prețuirii creațiilor lui Dumnezeu. Slujba înmormântării măicuței Eupraxia a fost oficiată de trei din iereii Văratecului: cuvioșii Lucian, Stelian și Adrian, la care s-a adăugat și subsemnatul, ca smerită recunoștință pentru mijlocirile rugătoare ale singurei monahii din familia mea. Monahia Eupraxia este sora nașei mele de botez, Ruxanda Bojoi, căsătorită Șot. Primește Doamne jertfa celor 65 de ani de călugărie ai ucenicei Tale Eupraxia și dăruiește-i răspuns bun la judecata cea nemitarnică a Ta!

Pr. dr. FLORIN GRIGORESCU

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s