Dependenţa de cer. Interviu cu Zoe Dumitrescu-Buşulenga

f59ab148d4e071f629472c4a9317f965

Critic şi istoric literar, profesor universi­tar şi academician, directoare a Institu­tu­lui de Istorie şi Teorie Literară “George Că­linescu” şi apoi a Academiei Române de la Roma, autoare a multor cărţi de spe­cia­litate (Renaşterea. Uma­nismul şi dialo­gul artelor – 1971, Sofocle şi condiţia umană – 1974, Eminescu. Cultură şi creaţie – 1976, Eminescu şi romantismul german – 1986 etc.), dna Zoe Dumitrescu-Buşu­len­ga, aromâncă de obârşie, reprezin­tă un destin intelectual împlinit în pofida vre­murilor vitrege (care au reclamat com­­pro­misurile lor). În ultimii ani s-a retras în pacea edenică a Mânăstirii Vă­ra­tec, ale­­gând calea discreţiei intelectuale şi a devotamentului mistic.

– Stimată Doamnă Zoe Dumitrescu-Buşu­len­ga, întâi de toate vă mulţumim că aţi accep­tat să purtăm această convorbire aici, în acest adevărat paradis terestru care este chilia maicii Eufrosina de la Sfânta Mănăstire Văratec. Pentru început, aş vrea să vor­bim de o declaraţie răscolitoare pe care aţi fă­cut-o recent într-un interviu difuzat de postul naţional de televiziune…
– Am auzit şi eu că a fost difuzat filmul, nu l-am văzut… Nu mă anunţase nimeni…
În acel interviu spuneaţi un lucru care a con­trariat pe mulţi, şi anume că odată, de va fi să fie, aţi dori să ajungeţi la Sfânta Mănăstire Văratec şi să vă călugăriţi, să fiţi tunsă în monahism… S-a înţeles bine aceas­tă declaraţie a dumneavoastră?
– De ajuns la Mănăstirea Văratec, am ajuns demult. În ceea ce priveşte dezide­ra­tul în legătură cu intrarea mea în mona­hism, acesta rămâne să se împlinească, dacă Dumnezeu va vrea!
Dar de unde această dorinţă? De ce tocmai această dorinţă?
– Ştiţi, în general, bătrâneţea este un moment – o perioadă de timp, mai bine zis – în care se fac nu atât bilanţurile, cât se iau perspectivele în legătură cu Dincolo, cu Verticala. Şi atunci, cum am zis că aban­donez, cum credeam că am abandonat toate pre­ocupările legate de meseria mea, cum credeam că le-am încheiat pe toate, şi am fost dezminţită profund, în fiecare zi (chiar prezenţa dumnea­voastră aici o dez­minte), am zis, deci, că-mi rămâne numai această întoarcere pe Verticală exclusiv. Fiindcă zice undeva Patericul: „Dacă omul nu rămâne decât cu Dumne­zeu, cre­zând că numai el şi Dumnezeu sunt pe lume, atunci acela nu este om înduhovnicit!”. Deci aşteptam – şi încă aştept – şi eu momentul în care să înţeleg că nu mai există decât o le­gătură între Dumnezeu şi mine.
Însă, atâta vreme cât voi fi tulburată de treburile aces­tea lumeşti, nu voi putea împlini acest deziderat.
În ceea ce priveşte Văratecul, sunt legată de multă vreme de această Sfântă Mănăstire. Sunt poate peste 27 de ani de atunci. A fost o apropiere făcută, ca probabil toate lucrurile, de Sus.
După moartea lui Sadoveanu, soţia lui, buna mea prietenă Valeria Sadoveanu, casa lor de la Neamţ fiind transformată în casă memorială, venea aici vara, în casa măicuţei Benedicta Braga, sora marelui Arhimandrit, dragul nostru Roman Braga (dânsul nu mai era în închisoare, ieşise în 1965 şi plecase, cu sănătatea sa şubrezită, mai întâi în Brazilia, la Mato Grosso, apoi trecând în America, unde a şi rămas până în ziua de astăzi). Valeria venea vara aici şi, în casa măicuţei Benedicta, îşi petrecea vacanţele – vacanţe mai lungi, alături de prietenii ei. Cum printre priete­nii ei m-am numărat şi eu, de prin 1975 am început să vin aici şi, încet-încet, am intrat în atmosfera mo­nahală a Văratecului, care este o atmosferă cu totul particulară. După ce Valeria a plecat dintre noi, în anul 1985, am rămas eu în locul ei. Şi, cum măicuţa Benedicta plecase între timp, cu ucenicele ei, în America, am rămas cu singura dintre ucenicele ei, care era maica Eufrosina – pe atunci foarte tânără, singură şi cu o mulţime de greutăţi.
Soţul meu trăia încă şi ne-am hotărât amândoi să fim un sprijin al măicuţei Eufro­sina. Veneam, deci, la Văratec în vacanţe din ce în ce mai lungi şi, după ce m-am întors din Italia (soţul meu se prăpădise între timp, în 1993), am hotărât, împreună cu sora mea, să ne instalăm într-un fel la Văratec, sora mea luând pe umeri toată, să zicem aşa, opera de împământenire a noastră aici.
Măicuţa Eufrosina, care are şi ea acum două uce­nice, a primit cu bucurie ideea noastră, aşa ajungând ca noi să stăm la adevărata noastră vatră, la Văratec, cam opt-nouă luni pe an. Restul, două-trei luni, le petrecem la Bucureşti.
Trebuie să spun că întâlnirea mea cu Văratecul a fost cel puţin stranie. Am scris undeva despre felul în care am realizat că acest loc este un loc sacru, un „topos sacru” cum l-am numit eu atunci. Am realizat asta de la prima întâlnire. Ştiţi cum? Pe drumul de la Piatra-Neamţ până la mănăs­tire. Aţi văzut cum se desfăşoară acest drum, pe ser­pentine… Este ca o scenă turnantă, care îţi ia ochii şi te nedumereşte. Nu-ţi dai seama în ce punct cardinal te afli decât dacă, ştiu eu, este soarele clar la apus ori clar la răsărit. Eşti peste tot, cum aţi şi văzut, întâmpinat de coline, de tăpşane, lanuri, coborâşuri, suişuri ale drumului… Sunt tot felul de minunăţii care se descoperă la fiecare întorsătură de drum, la fiecare cotitură. Şi ai impresia că drumul ăsta duce undeva unde se va petrece ceva. Are o frumuseţe deosebită şi un mister în el acest drum… Aşa mi s-a părut mie atunci, şi imediat mi-am amintit, cu obsesiile mele de cultură elină, de Delphi. Acolo, până ajungeai la tem­plu, trebuia să faci un pelerinaj de vreo 40 de kilometri pe jos. Doar aşa te puteai întâlni cu Zeul, cu Dum­ne­zeu. Am avut, deci, aceeaşi senzaţie, că merg către o Taină mare, către o Epifanie, că aştept o Epifanie, o dezvăluire, o descoperire a lui Dumnezeu.
Ajungând aici, puţin ameţită, puţin năuci­tă, am şi intrat în rânduielile zilnice ale mănăstirii. M-am îm­prietenit cu toată lumea, m-am întâlnit cu toţi stareţii de la mănăstirile din jur (era încă o vreme a stareţilor bătrâni, oameni foarte evlavioşi, toţi veniţi de copii în mănăs­tiri). Astfel, teritoriul meu a ajuns să se întindă până la Putna, până la Suceava, la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou.
Să înţelegem, aşadar, că semnele lui Dum­nezeu nu au încetat să vi se arate, chiar dacă aţi traversat perioade mai tulburi…
– Ştiţi cum… Vedeţi ce am eu la gât? Este o cruce grecească. Am umblat cu ea veşnic şi, dacă mă între­bau, spuneam că este trifoi şi ei îşi închipuiau că e trifoi.
Nu ştiu dacă îi cunoaşteţi pe unii dintre foştii mei studenţi… Sunt câţiva studenţi pe care îi simt mai apropiaţi din acea perioadă, Alex. Ştefănescu, Dan Mihăilescu, regretaţii Nichita Stănescu şi Ioan Alexandru, apoi Va­le­riu Râpeanu etc. Ei ştiu, foarte bine, ce am făcut eu pentru ei, cu nişte riscuri…
Trebuie să vă spun ceva, eu îmi asumam ris­curile, dar am fost foarte apărată, tot timpul apărată de Sus. Când am spus cuiva că m-a condus un deget, a spus: „Aha! A fost manipulată!”. Dacă se poate spune aşa, fără să blasfemiez pe nimeni, m-a manipulat Dum­nezeu!
– Mai avem oameni la care tinerii s-ar putea duce să ia cuvânt de folos, cum se spune aici, în mediul monahal?
– Am aici, pe birou, Pate­ri­cul. Noua traducere a Pateri­cu­lui făcută de un tânăr extraordinar, Dan Ungureanu (fiul criticului literar Cornel Un­gu­rea­nu), care are 31 de ani şi care a terminat Ecole Normale la Paris. Este unul dintre copiii mei de suflet, un tânăr care a tradus din greacă direct acest volum, într-o versiune teribilă…
– Dar câţi tineri din zilele noastre mai fac aşa ceva?
– Asta spun şi eu! Eu îi „pescuiesc”, ca să spun aşa. Mai am şi un alt copil extraordi­nar, pe Valentin Ioan Istrate, care şi-a dat licenţa în Teologie şi care acum îşi dă docto­ratul în Anglia. Are o teză excep­ţională, pe care i-am prefaţat-o eu şi care curând va fi publicată.
– Deci mai avem şansa de a ne salva…
– Nădăjduiesc! Şi apoi, mai e ceva. Nu uitaţi că avem ASCOR-ul.
– Dar are el priză la public? Nu vi se pare că adună, de fiecare dată, aceleaşi persoa­ne? Dacă ar fi să prindă orice tânăr din Bu­cureşti acele conferinţe ale ASCOR-ului, să ştie cine a fost Vasile Voiculescu, ce însemnă Pateric, ar fi altceva… Dar tinerii nu ştiu, pornim prin Bucureşti şi îi întrebăm şi…
– Să le spui de Pateric, că a tradus Dan Ungureanu Apoftegmele…
Deci cum putem face să oferim tineri­lor cât mai multe soluţii de acest gen?
– Nu ştiu, sinceră să fiu… ASCOR-ul din Iaşi lucrează foarte frumos, sub directa conducere a Î.P.S. Daniel, cei de la Galaţi lucrea­ză splendid (de obicei făceam o confe­rin­ţă pentru ASCOR-Galaţi şi era plină sala mare a Teatrului), Prea Sfinţitul Casian fiind extraordinar în această privinţă, însufleţind toată lumea pe care o întâlneşte. Mai sunt şi cei de la Suceava, împreună cu P.S. Pimen, un om admirabil şi el. Dar nu putem ieşi din aceste cercuri restrânse…
Credeţi că mai ştie cineva de Rugul Aprins, de Sandu Tudor ori de Codin Miro­nes­cu? Au auzit tinerii de Părintele Sofian, de Părintele Ghiuş, de Părintele Băbuş? Lo­cu­iţi aici, după cum ne-aţi spus, în casa părintelui Roman Braga. Câţi tineri îl cunosc?
– Este un părinte nemaipomenit. Ştiţi că, atunci când a ajuns în America, toţi îl făceau comunist? Căci slujea aceleaşi valori ca şi noi, le ducea mai departe fără să ţină seamă de accidentele puterii temporale.
Mă gândeam adesea ce s-ar fi întâmplat la noi, dacă românii ar fi fost la fel de cruzi ca italienii, care au ucis actori care ar fi fost colaboraţionişti cu fasciştii. În Franţa, la fel s-a întâmplat, scriitori mari au fost executaţi.
La începutul convorbirii noastre, amin­teaţi de mănăstirile din jurul Văratecului şi de marii duhovnici de aici. Spuneţi-mi, pe Pă­rintele Cleopa l-aţi cunoscut?
– Da.
Ce părere v-a făcut Pă­rintele?
– Admirabilă! Când am ieşit din chilia sa, soţul meu, un om care avea credinţă, dar care nu era un practicant, era pro­fund tulburat, iar eu i-am spus: „Par­că-i Dumnezeu!”.
Asta mi-a inspirat, cu barba aceea albă… Parcă era Dumnezeu-Tatăl, în po­zele acelea cromolitografiate din copilăria mea. Era extraordinar de frumos şi de impresionant bătrân. Au fost nişte momente extraordinare petrecute în chilia sa, când ne vorbea în stilul său de-acum cunoscut, la lumina candelei…
Iată o lume apusă, ca să spun aşa…
– Da, noi, cei duşi…
Spuneţi-ne, noi am sosit aici, să vă tulburăm liniştea, dar credeţi că mai are rost ca tinerii să se îndrepte către cei mai în vârstă, să ia un cuvânt de folos? Mai slujeşte cuvântul de folos în epoca tele­vizoarelor, a antenelor parabolice şi a discotecilor?
– Eu, din moment ce am venit aici, încerc să mă îmbunătăţesc şi să lepăd de la mine negaţia şi mânia. Dar eu sunt profund împotrivă faţă de aceste mijloace de popularizare a multor năzdrăvănii, a multor ne­adevăruri.
Şi vremea în care trăim este o vreme întoarsă. Păcate strigătoare la cer devin legife­rate… Este, deci, o mare tristeţe, dar acesta este cursul, probabil…
Va găsi ţara aceasta drumul cel bun?
– Dacă ar înceta vrajba, ura între oa­meni, ar fi posibil. Dar acum se ciocnesc oamenii şi mai vizibil decât înainte. Pe vremea aceea se turna pe ascuns. Acum toţi se toarnă, se lovesc, se urăsc, se insultă pe faţă. Dacă asculţi oamenii politici vorbind între ei, îţi vine să fugi! Aşa încât, atâta vreme cât nu vor conteni vrajba, ura dintre oameni, cât încă mai există ţelul material, ave­rea, puterea care dă naştere la asemenea reacţii, totul va fi groaz­nic. Doar Dum­ne­zeu ştie ce va urma!
Şi Papa, când a venit, a spus: „Ro­mânia este gră­dina Maicii Domnului!”. Vorba aceasta o şti­am şi eu demult, se spunea între monahi aşa ceva, şi realizez că doar o minune ne mai poate salva. Căci ce la oameni nu este cu pu­tin­ţă, este cu putinţă la Dum­nezeu! Şi atunci mi­nu­nea este posibilă oricând, iar nă­dejdea trebuie să ne fie ancoră, aşa cum spune Pavel.
Iar cei care rabdă până la sfâr­şit, aceia vor fi fericiţi şi mântuiţi!

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s