Eminescu – Nevropatii atipice Aspecte de patologie informațională

Timp de peste 135 de ani, aproximativ 60 de medici de prestigiu, profesori universitari, academicieni, somități din țară și din străinătate, au analizat dosarul medical Mihai Eminescu. În timpul vieții acestuia, nu mai puțin de 40 de medici având cele mai diferite specializări (români, austrieci, germani, franceză, polonezi) l-au consultat pe poet. Dar diagnosticele lor au fost contradictorii, nesigure, iar unele, din păcate, au determinat tratamente eronate, cu consecințe fatale.
Cea mai recentă teorie medicală acreditează ideea existenței unui sindrom bipolar, ca factor ce a agravat și a condus la decesul poetului.
În acest context, propunem discutarea unor nevropatii atipice , ignorate de medicii din vremea lui Eminescu, suferințe care, teoretic vorbind, ar fi putut afecta grav sănătatea poetului. Acest fapt de netăgăduit ne-a pus pe gânduri. Ce putea produce tunc et nunc un asemenea marasm în rândul ”halatelor albe” ?
Etimologic, cuvântul ”nevropatie” provine din termenul grecesc ”noo͡rop′əthē” , cu sensul de ”suferință” a sistemului nervos. Cu alte cuvinte, acest studiu pune accentul pe suferința de neimaginat a lui Eminescu, pe calvarul îndurat de acesta în ultimii săi ani de viață. Afirmând că Luceafărul a fost deplin sănătos, fiind doar o victimă a unei conspirații, înseamnă a nega infernul prin care a trecut acesta, a ignora suferințele psihice și fizice care l-au torturat, transformându-l în martir.
Aplecați doar asupra aspectelor exterioare, vizibile, cu aparente trimiteri la maladii deja cunoscute, medicii curanți ai poetului au interpretat eronat unii factori de risc (cum ar fi nerespectarea unui regim echilibrat muncă și de odihnă, inversarea stării de veghe și somn, consum exagerat de cafea, țigări, vulnerabilități de ordin genetic, etc).
Exercitând o acțiune conjugată și având un mecanism de funcționare nu îndeajuns de bine cunoscut, acești factori de risc au complicat diagnoza bolii și tratamentul ce trebuia aplicat.
Considerăm că modificările ireversibile de natură organică și funcțională ale echilibrului psihic și fizic al poetului au reprezentat cauza extincției sale, conjugate cu efectul distructiv al unor agenți patologici, pe fondul unei moșteniri genetice deficitare, care i-au afectat sănătatea, precum și al unor factori epigenetici, cum ar fi un regim de muncă sufocant, stil de viață inadecvat, în final un criminal tratament empiric cu morfină, fricțiuni cu mercur, probabil și doze de arsenic, rezultat al unui ”agnosticism medical”, scuzabil din perspectiva nivelului general al științei acelor vremuri.
În contextul teoriei holistice, apreciem că există o mare probabilitate ca, pe lângă deja mult comentatele cauze ale deteriorării subite a echilibrului mental al lui Mihai Eminescu, să existe și alți factori secundari, declanșatori ai stării patologice, extrem de subtili, veritabile provocări pentru cercetarea medicală chiar și în zilele noastre.
În acest cadru, sugerăm o nouă ”patografie”, o altă ”epicriză” a cazului Mihai Eminescu, interpretând semnele clinice ale suferințelor pacientului, evoluția în timp a stării sale, un ”emendanda” la ”carnetul de sănătate” al acestuia, propunând spre discuție incidența unor alte suferințe psihice, ignorate de doctorii secolului al XIX-lea, care au acționat insidios, ruinând sănătatea sa.
Unele sunt pur și simplu dereglări funcționale, aparținân deci domeniului ”patologiei informaționale” (sindromul ”stimulilor în avalanșă”, sindromul ”redundanței știrilor negative”; sindromul ”burnout”; sindromul ”rain man”), în timp ce altele sunt considerate chiar și în zilele noastre drept tulburări psihice controversate, cauzate de un agent nonconvențional, ”prionii”, respectiv particule infecțioase, lipsite de orice fel de acid nucleic, cauzatoare de maladii neurodegenerative, la nivelul sistemului nervos central, dintre care amintim: maladia Creutzfeld-Jacob (BCJ), sindromul Gerstmann-Straussler-Scheinker (GSS) ”encephalitis letargica”, ”sindromul ESB”, boli cu manifestări înșelătoare, dar cu un prognostic sumbru (maladii mortale).
Recitind tabloul semnelor clinice, există motive să punem în discuție ipoteza conform căreia prăbușirea (colapsul) mental al ”Luceafărului” poate fi efectul manifestării unor forme atipice ale sindromului dr. Adrian Restian, sindromului dr. Freudenberger, respectiv sindromul dr. von Economu.
În perioada 1883-1889, aceste boli necunoscute lumii medicale a acelor vremi au imprimat comportamentului lui Eminescu aspecte atipice, exotice.

Sindromul informațional

În linii generale, Patologia informațională își revendică rolul de a fi un model explicativ al bolilor, axându-se pe studierea fenomenelor perturbatoare la nivel informațional, analizând funcționarea psihicului uman din perspectiva complexului organic: realitate materială-energie-informație.
Examinate dintr-o perspectivă modernă, întemeiată pe principiile”teoriei informației”, manifestările psihice derutante ale lui Mihai Eminescu ne îndreptățesc să asimilăm cazul său cu modelul conceptual al ”Black Box”-ului (”cutie neagră”), constând într-un sistem complex de relații stabilite între un set de valori variabile (stimuli/input) și corespondentele lor (reacții/output), guvernate de un mecanism necunoscut.
În conformitate cu conceptele teoriei informației, între input și output se stabilește o relație cauzală directă, chiar dacă nu se cunoaște cu exactitate ce se întâmplă în ”cutia neagră”, de aceea neurobiologia actuală încearcă să stabilească circuitele funcționale care prelucrează informația, mijlocind procesele comportamentale, precum și fenomenele vitale care se produc la nivelul sistemului nervos.
Prin urmare, conform modelului de mai sus, fenomenele psihice care au determinat aspectul comportamental dereglat (output), cu aparențe de gesturi necugetate, uneori triviale, reproșat lui Mihai Eminescu, respectiv reacțiile sale după apariția simptomelor de boală, sunt rezultatul prelucrării setului de stimuli/input, cu un ”program virusat”, în sens informatic, medicii ignorând sau luând în calcul prea puțin cauzalitatea proceselor cerebrale interne care au pus stăpânire pe creierul său.
Împotmolirea scripeților minții sale geniale a afectat funcțiile de procesare a informației, în urma unei dezordini psihice produse la nivelul creierului, cu feed back negativ îndeosebi asupra funcționării inimii, determinând o deviere de la normal a mecanismului și instrumentelor de stocare, sortare și prelucrare a informației, din ce în ce mai neputincioase, ca urmare a incidenței unui factor nociv perturbator (stres, respectiv agent convențional sau nonconvențional transmisibil).
Blocajul de ordin funcțional al creierului acestuia, afectând facultățile lui cognitive (conștiința, percepția, gândirea, judecata, limbajul și memoria), a afectat evident uriașa sa capacitate de reflecție, potențialul său creator, ajuns la cote maxime îndeosebi în septenalul 1876-1883.
Din această nouă perspectivă de interpretare a dosarului medical Mihai Eminescu, propunem spre discuție chestiunea unei etiopatogenii informaționale, aspect neabordat până în prezent în eminescologie.
Aceasta se prezintă sub următoarele forme:
– Sindromul ”stimulilor în avalanșă”. În general, un sistem psihic echilibrat are aspectul unei clepsidre, cu cele două părți, egale, redat de ecuația Input=Output.
Atunci când avem de a face cu inecuația I˃O, adică Input-ul este mai mare decât Output-ul, există o mare probabilitate de apariție a unor perturbări ale mecanismului mental de prelucrare a uriașului volum de informații, proces patologic conducând în final la deranjarea sistemului dinamic de autoreglare.
”Input”-ul copleșitor de ”stimuli” s-a prăvălit ca o avalanșă sufocantă peste un sistem de prelucrare gripat, i-a distrus mecanismul de autoapărare, făcându-l vulnerabil, cel mai probabil în fața unei agresiuni cu substrat biologic patogen (microb, virus etc).
Cu mare probabilitate, în situația dezechilibrului dintre Input și Output apare blocajul funcțional, iar dacă situația persistă, după o perioadă de timp se produce extincția sistemului, încetarea funcționării sale.
În modelul conceptual propus de dr. Adrian Restian, sunt puși în evidență factorii perturbatori ai unui sistem psihic, autorul acestei teorii analizând rolul de factor distructiv jucat de un ”parazit/zgomot” într-un canal sau circuit cibernetic, cu acela jucat de ”stres” la nivel mental. ”Stresul” este un factor imaterial, care nu afectează latura organică a cortexului, deși o influențează profund.
Subiectul ”psihozelor funcționale”, fiindcă despre ele este vorba, a fost pus în discuția medicilor psihiatri de către profesorul Karl Fürstner de la ”Großherzoglich Badischen Universitäts-Irrenklinik Heidelberg”, încă din anul 1881, pentru a indica acele boli psihice fără cauză organică.
Această alterare de ordin funcțional a mecanismului psihic este grefată, în anumite cazuri, și pe un substrat biologic, afectat de intruși biochimici (viruși producători ai meningitei, de exemplu).
-Sindromul ”redundanței în exces al știrilor negative” este rezultatul apariției repetate a informațiilor cu încărcătură negativă, întunecată, a celor cu aspect catastrofic (accesul la putere al liberalilor, Războiul de la 1877, pierderea Basarbiei, Art. 7 din Constituție și presiunile marilor puteri, fenomenele de alienare ale claselor suprapuse etc), subiecte prezente redundant în articolele de presă eminesciene, a căror prelucrare obsesivă a afectat echilibrul mental al ziaristului. Acestea au efectul ”picăturii chinezești” asupra psihicului ziaristului de la ”Timpul”.
Din păcate, acest fenomen are un corolar în ceea ce numim patologia socială informațională, ca sumă a psihopatiilor individuale, cu substrat informațional: Se observă un proces de alienare treptată, ireversibilă, a societății românești contemporane, ca urmare a excesului de știri, scenarii, relatând partea întunecată a vieții – crime, accidente, corupție, scandaluri politice – ”stimuli” prezenți în exces în canalele media: televiziune, radio, presă, internet, perturbând la nivel macrosocial pragul de percepție psihică, producând în final o ”apatie generală”, lipsă de reacție, indiferență.
Dopată cu nenumărate și copleșitoare subiecte de scandal, cu știri negre, societatea va ”dormita”, ca fenomen de autoapărare (va fi insensibilă din păcate la fenomene sociale infinit mai grave), pragul ei de reacție fiind sensibilizat numai în măsura în care îi va fi oferit un stimul puternic, gen tentativă de sinucidere a unei personalități notorii, o tragedie ”colectivă”, o catastrofă feroviară, etc. Reacția va fi violentă, irațională, ca rezultat al acumulării unei energii latente, care încearcă să se elibereze de magma acestor doze repetate de stimuli negativi în exces.
– Sindromul ”rain man” (termen pe care îl folosim în accepțiunea filmului cu același nume, având ca personaje principal pe Dustin Hoffman, interpretând rolul unui savant cu o memorie fenomenală, care nu uită nimic din ceea ce citește sau vede în jur, de unde se naște tragismul existenței sale) își are în Eminescu un tipic reprezentant.
Imposibilitatea creierului poetului de a șterge uriașul volum de stimuli (input), acumulați în timp, defectarea tastei ”delete” a memoriei sale, inclusiv imposibilitatea de resetare a programului de prelucrare informațională, face ca psihicul lui Eminescu să caute în mod repetat să degajeze balastul, să descarce aceste reziduri uriașe de memorie, care, altminteri, devin obsesive, împovărătoare.
Cei ce au studiat manuscrisele eminesciene au observat cu surprindere numărul impresionant de variante de poezii, de strofe, de cuvinte sau sintagme disparate, repetate redundant, aproape obsesiv, mecanic, unele puse pe seama dorinței de perfecțiune a poetului, altele pe seama tulburărilor psihice.
În ultimii ani ai suferinței sale, Mihai Eminescu transcrie pe multe pagini de însemnări calcule matematice, formule algebrice, studiate desigur în perioada studenției, pe care nu le poate reseta din memoria sa colosală, neputând fi șterse din memoria remanentă.
În sfârșit, în curtea de spital, pacientul declamă pasaje lungi din propriile poezii sau din textele învățate în tinerețe, ori scrie pe mici bucăți de hârtie versuri sau poezii, scoase din propria sa memorie. Nu este efectul demenței, cum au interpretat unii, ci al manifestării sindromului ”rain man”.
Eroul din filmul evocat a jucat drama unui personaj ce a trăit aievea: Kim Peek. Acesta avea o memorie fenomenală, fiind capabil să rețină și să reproducă cu ușurință cantități uriașe de informație, putând citi o carte cu o viteză incredibilă, asemenea lui Mihai Eminescu.
Fiind supus unor investigații amănunțite, oamenii de știință au constatat că acesta avea cele două emisfere ale creierului extrem de bine reprezentate, precum Mihai Eminescu, dar erau lipsite de neuronii de legătură între cei doi lobi. Aceste conexiuni erau înlocuite de alte trasee neuronale, dar care făceau imposibil fenomenul de resetare a memoriei.
De altfel, cunoscând mai bine ce pericol este atunci când mintea este schingiuită de o memorie remanentă, psihiatrii folosesc medicamente, tehnici terapeutice speciale pentru a ”reseta memoria”, pentru a diminua influența nefastă a acesteia asupra creierului celor care sunt torturați de amintiri neplăcute.

– Sindromul ”burnout”( Herbert Freudenberger). Caracteristic muncii intelectuale, pericol perfid ce abia în zilele noastre a fost mai bine înțeles, sindromul ”burnout” , reprezintă o stare de epuizare progresivă, atacândul palierul psihic și fizic al celui extenuat de muncă intensă.
”Adevărata causă a malatiei lui Mihai Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intellectuale”. Acest pasaj din Raportul dr. Șuțu a fost pe nedrept ignorat de cercetătorii cazului Mihai Eminescu.
Involuntar, dr. Șuțu a sintetizat în câteva cuvinte sindromul ”burnout”, demonstrând, fără să vrea, că s-a greșit foarte grav, tratându-l pe poet în ospiciu, în vara anului 1883.
Cum a ajuns ”Luceafărul ” în situația de a se stinge, de a se topi, de a se prăbuși literalmente? Conflictele de idei cu adversarii săi, manifestate repetat în forme de o violență ce a depășit limitele unui pamflet, apoi intervenția neloială a politicienilor Junimiști în ”temperarea” ziaristului (”Și mai potoliți-l pe Mihai Eminescu”), au fost factori ce au accentuat ”stresul informațional”, etapă ce a precedat maladia în forma ei atipică.
Intrând în culisele fenomenelor vieții politice ale vremii sale, asemenea unui medic legist inspectând un cadavru intrat în putrefacție, disecând zi de zi necurățenia caracterului unor semeni de-ai săi, dezamăgit de experiențele sale sentimentale, detestându-și chiar propria existență, Mihai Eminescu și-a îmbolnăvit sufletul, rănit de o suferință adâncă, lăsându-i o durere mai ucigătoare decât o incurabilă boală.
La aceasta se mai adaugă și stresul de ordin emoțional, apărut în relațiile sentimentale (transparentă fotografie a dezastrului în amor, reflectată în unele epistole eminesciene, trimise Veronicăi Micle).
În rânduri de o sublimă sinceritate, poetul dezvăluie profilul tragic al unui om sleit de puteri, deprimat, având reprezentarea sărăciei, a lipsei de perspectivă.
Termenul ”burnout” a fost înrădăcinat în literatura de specialitate abia prin anii 70′ ai secolului XX de către psihologul Herbert Freudenberger, descriind aspectele lumii moderne în cartea ”Burn Out: The High Cost of High Achievement. What it is and how to survive it„ (1980).( ”Burnout – costul ridicat al performanțelor înalte. Ce este și cum să-i supraviețuiți”).
Sindromul ”burnout” se confundă cu ”depresia” prin: tulburări de somn, senzație de epuizare și de scădere a randamentului, prin diminuarea capacității de dialog și de interacțiune cu cei din jur, urmată de senzația de goliciune sufletească, în final individul fiind copleșit, doborât de viața profesională, care îi invadează și distruge viața privată.
Neavând o reprezentare clară a acestui sindrom, totuși medicii curanți au intuit faptul că Mihai Eminescu este pur și simplu ”exhausted” (engl. sfârșit, zdrobit, vlăguit, istovit, pus la pământ), rezultat al unei activități distrugătoare de nervi, recomandându-i întreruperea pentru câteva luni a serviciului gazetăresc, odihnă. Anterior, în 1878, Mihai Eminescu primise aceleași sfaturi, fiindu-i permis să petreacă o vacanță prelungită la Florești. Aici, torturat de inactivitate intelectuală, cum rezultă din scrisorile trimise prietenilor săi din București, ignorând indicațiile binevoitoare ale medicului, își omoară timpul traducând, scriind, compunând poezii.
Tot astfel, în 1884, doctorii de la Institutul dr. Leidesdorf i-au prescris o călătorie de plăcere în Italia.
După revenirea în țară, în consens cu recomandarea doctorilor, T. Maiorescu și amicii săi îi întind discret o mână de ajutor, acționând astfel încât Mihai Eminescu să se implice într-o activitate cu efort mental redus, să aibă un serviciu formal la Biblioteca din Iași. Chiar și sejurul la Balta Liman poate fi expresia unei vacanțe de refacere, nu numai a unei cure de tratament.
-Sindromul dr. von Economu. Un sindrom controversat, ce urmează a fi pus în discuție în cazul Mihai Eminescu, este ”Encephalis Letargica”, o maladie gravă, care necesita un tratament clinic urgent.
În chip cu totul nefericit, aceasta s-a suprapus în mod accidental peste celelalte menționate anterior (”sindromul patologiei informaționale”, ”sindromul burnout”, ”sindromul rain man”), cu care a interacționat, derutând în mod fatal pe specialiștii care l-au consultat pe Mihai Eminescu.
Baronul Constantin von Economu (1876-1931), psihiatru și neurolog român, cu o prestigioasă activitate profesională la Viena, este cel care a descoperit și descris această teribilă maladie.
Împreună cu prof. Fr. Th. Meynert, dr. Economu este considerat un pionier în domeniul cortexului cerebral, căruia îi realizează primul ”Atlas” științific.
Născut la Brăila, în 1877, într-o bogată familie de greci, originari din Edesa, se mută cu părinții la Triest (pe atunci în Imperiul austro-Ungar), unde petrece copilăria și tinerețea. Vorbea mai multe limbi străine, inclusiv limba română. Moare în anul 1931, în urma unor sechele post infarct.
Pe lângă medicină, începând cu 1907, acesta a avut o altă mare pasiune: aeronautica și navigația cu balonul.
În 1912 devine primul cetățean austriac deținător de diplomă internațională de pilot profesionist. Din punct de vedere cronologic, este considerat primul pilot din Imperiul Austro-Ungar, printre primii din Europa, precum și primul medic din lume care a zburat cu un avion.
În vremea războiului a activat ca doctor militar la Viena, tratând soldații grav răniți , ocazie cu care descoperă o maladie ce va purta de acum numele: ”Encephalitis Letargica” . Von Economo a publicat concluziile sale într-un articol din 1917, „Die Encephalitis lethargica”, precum și, în 1929, în monografia „Die Encephalitis lethargica, ihre Nachkrankheiten und ihre Behandlung” (”Encephalitis lethargica – Sechelele și tratamentul acesteia”).
În perioada 1915-1924, maladia ”Encephalitis Letargica” a avut un puseu de o virulență extremă, de tip pandemic, în special în Europa și America de Nord, afectând circa 5 milioane de persoane, dintre care aproape o treime au murit. De atunci, alte cazuri ocazionale au fost semnalate. În rândul celor care au supraviețuit, boala a lăsat sechele grave, aceștia nerevenindu-și vreodată la o viață normală.
În formele acute, maladia se manifestă sub forma unei prostrații patologice (tembelism): lipsă totală de energie (apatie), de mișcare, de apetit, de dorințe sau de inițiative.
Deși sunt conștienți de ceea ce se petrece în jurul lor, bolnavii privesc totul cu indiferență totală. Par fantome lipsite de viață, un fel de zombi pasivi.
Pacienții pot prezenta, de asemenea, slăbiciune corporală în partea superioară a corpului, dureri musculare, tremor și modificări comportamentale, inclusiv psihoze, în forme dintre cele mai ciudate.
Ar trebui să ni-l închipuim pe Eminescu, așa cum ni-l descrie Clara Maiorescu, în toamna anului 1883, la plecarea la Viena, pentru a avea un tablou simptomatic al unui om atins de această teribilă maladie: ”Unghiurile ochilor s-au lăsat în jos, ceea ce-i dă o înfăţişare de chinez(s.n.). Expresia este de om obosit, …”.
Încă de multă vreme, în presa românească a vremii au apărut semnalări ale acestui sindrom, numit de specialiști când ”meningită cerebrospinală” sau ”boala somnului”, când ”narcolepsie”, în care, pe lângă dereglări de ordin psihic sunt semnalate și fenomene de cataplexie (slăbiciune musculară, variind de la o slăbire a mușchilor faciali, până la căderea maxilarului sau capului, slăbiciune a genunchilor sau un colaps total).
Vorbirea, de obicei, este neclară (incapacitatea de a se concentra), pe când auzul și conștientizarea rămân în parametri normali. În unele cazuri rare, corpul unui individ este paralizat și mușchii devin rigizi, ceea ce poate determina o confuzie cu paralizia generată de lues.
Potrivit unor medici, această afecțiune nu este generată de boli psihice sau probleme psihologice fiind, cel mai probabil, produsă de o serie de anomalii genetice, care afectează în creier anumiți indicatori biologici, combinat cu un factor declanșator, probabil un virus.
Se înrudește cu ”tripanosomiaza africană” sau ”boala somnului”, manifestată prin evidente tulburări neurologice și psihice, care se agravează progresiv, putând deveni fatale.
Există două stadii, care corespund infestării sângelui și a limfei celui afectat. (Intuitiv, doctorii subliniau că maladia lui Mihai Eminescu este urmare a infestării sângelui, care ”nu este curat”).
În prima fază, se observă o creșterea ganglionilor limfatici (adenopatie), care nu sunt dureroși și nu supurează, în schimb apar vizibile semne la nivelul epidermii (edeme localizate, prurit). Aceste eczeme și fenomene dermatologice l-au chinuit pe Mihai Eminescu o lungă perioadă de timp, derutându-i din păcate și pe medicii care l-au consultat.
Bolnavul manifestă simptome neurologice și psihice, cum ar fi dureri de cap (cefalee), în special modificări de caracter și de comportament. Aceste anomalii psihice au fost însă puse în cazul Eminescu pe seama altor cauze.
În faza următoare, acută, bolnavul devine iritabil și trist, se agită, vorbește mult sau, dimpotrivă, e abătut și morocănos. De observat, în cazul Mihai Eminescu, faptul că aceste semne clinice sunt foarte asemănătoare cu acelea ale sindromului bipolar, descris de către medicii contemporani ca fiind maladia de care a pătimit Eminescu, grăbindu-i sfârșitul.
În dese situații, bolnavul este victima unor grave tulburări de comportament, putând ajunge la violență, așa cum s-a întâmplat și cu poetul, în această situație impunându-se internarea într-un serviciu de psihiatrie.
Apar necorcodanțe ale mișcărilor sau paralizie (confundată de câțiva medici cu PGP – paralizia de origine luetică, în cazul lui Mihai Eminescu).
Din ce în ce mai apatic, bolnavul adoarme în timpul zilei, mănâncă din ce în ce mai puțin și e agitat în timpul nopții. În absența unui tratament corespunzător, sau câteodată și în pofida acestuia, boala evoluează în mod inexorabil, de la caz la caz, spre comă și moarte.
Recunoașteți în sinopsisul bolii lui Mihai Eminescu asemenea simptome?! Pot fi ele ignorate?
Simptome specifice acestui sindrom s-au manifestat violent în perioada de debut a maladiei (1883-1884), dar mai ales în anii 1887-1888-1889: stare de letargie, manifestări psihotice, debilitate fizică accentuată, imposibilitatea de a mânca și de a respecta prescripțiile medicale, neputința de a articula un singur cuvânt.
Mai mult, Mihai Eminescu a prezentat simptome caracteristice și celei de-a doua forme de ”Encephalitis Letargica”, numită hiperkinetică.
Aceasta îmbracă diferite aspecte clinice:
– tulburări motorii, cum ar fi la nivelul grupurilor musculare: ”Mihai Eminescu suferea de picioare în vremea aceea, așa că mergea foarte greu”, își aduce aminte Leon Gh. Nicoleanu (Corneliu Botez,”Omagiu lui Mihai Eminescu”, p. 203);
– mișcări involuntare (plimbându-se pe stradă, acesta avea mania de a apuca cucoanele de turnurile rochiilor….”Poetul făcea aceasta inconștient” (idem, p.199);
– starea mentală anxioasă; În această fază, pacientul Mihai Eminescu evidențiază manifestări de teamă (Credea cu tărie că „e pierdut, că pentru el nu mai e de trăit şi că într-o zi are să moară de foame. Ideea că nu are cu ce trăi îl chinuia zi şi noapte”.)
– neliniște (oare cine plătește costurile de spitalizare?);
– atacuri de panică la vedereea unui bărbat sau femeie ”Într-o zi, când boala i se agravase, îl văd intrând busna, strigând: ”Rettung, die Wollen mich unbringen”, adică ”Ajutor, vor să mă nimicească” (Corneliu Botez,” Omagiu lui Mihai Eminescu”, p. 199); aceeași stare de atac de panică s-a manifestat și pe gondolă, în timp ce se afla la Veneția, strigând: ”Vă rog, nu mă ucideți”;
– deplasare continuă, până la epuizare, în curtea Institutului dr. Șuțu, din strada Plantelor, sau în incinta sanatoriului din Oberdöbling;
– culegerea de pe jos a tot felul de obiecte; în fond ce este atât de grav aici, fiindcă alții adună nimicuri, mai mult din fetișism de colecționar : ”colecționarul este și el un pic nebun”, crede Umberto Eco. (”Cronicile unei societăți lichide”, Polirom, Iași, 2016, cap. ”Joyce și Maserati”).
– verbigerație, adică recitarea până la epuizare a unor strofe sau poezii;
– dureri musculare, mai ales când este căldură mare.
În sfârșit, a treia formă a ”Encefalitei Letargica” se numește amyostatic-akinetică, aceasta conducând adesea la o stare cronică similară bolii Parkinson, numită parkinsonism postencefalitice.
Simptomele sunt: slăbiciunea musculară, rigiditatea mișcărilor.
În această etapă apar și fenomene de misofilie (afinitate pentru necurățenie, murdările). Henrietta scrie că, în perioada cât Eminescu se afla în îngrijirea sa, angajase un om de serviciu pentru a schimba lenjeria și cearșafurile fratelui său, acesta ”numai prin stăruință se spăla”(Corneliu Botez, ”Omagiu lui Mihai Eminescu”, p. 66, Socec, București, 1909 ).
Din nefericire, medicii renumiți ai vremii (profesori universitari în majoritate, academicieni, somități ale epocii) au confundat simptomele evocate mai sus, aparținând maladiei poetului, cu acelea ale luesului.
În acest sens, dr. Șutu, întrebat cu puțin timp înainte de decesul poetului de un corespondent din Iași asupra prognosticului în ceea ce-l privește pe Mihai Eminescu, declara: ”Dacă nu va muri de vre-o boală accidentală, de o pneumonie sau cine știe de ce alta (n.n.de ce nu de ”Encefalită Letargică”?), apoi are să se sfârșească de un ramolisment total. Din ce în ce pierde memoria, ideile îi revin confuze, așa că deja nu își mai aduce aminte de fapte mai recente. Încoherența în vorbă dovedește că o parte a creierului e deja în stare de ramolisment, și această boală progresând va veni o vreme când nu-și va mai aduce aminte de nimic, nu va mai avea nici o idee, absolut niciuna”.
Același profesor doctor declara unui redactor bucureștean: ”Va veni un moment când Mihai Eminescu nu va mai cugeta nimic, nu va mai putea vorbi nimic și va cădea într-o prostrație completă, care îi va lua darul graiului. Atunci nici nu se va mai plimba. Dacă boala își va urma mersul regulat, va mai putea trăi vre-o trei ani; numai un caz accidental ar putea aduce o congestie cerebrală și să-l trăznească pe loc.”
În cadrul sindromului ”Encefalitei Letargice” avem de-a face cu o asemenea stare de îmbolnăvire gravă a creierului, categoric vorbind, nefiind produsă de spirocheta ”Treponema Pallidum”.
Din păcate, simptomele bolii lui Mihai Eminescu, asemănătoare luesului, erau probabil semne ale unei forme particulare de ”encefalită letargică”, grav amplificate de intoxicația cu mercur precum și de intoxicația cu arsenic(lui Eminescu și Veronicăi medicii recomandaseră medicamente pe bază de arsenic, pentru combatarea anemiei), peste care se suprapun însă și fenomenele cauzate de patologia informațională evocată mai. Avem, prin urmare, o altă etiopatologie a cazului Eminescu.
Eminescu a suferit afecțiuni specifice muncii intelectuale, din ce în ce mai frecvente azi, dar la fel de greu de depistat și tratat.

Dan Toma Dulciu

 

Dan-Toma-Dulciu-Eminescu-–-securitatea-şi-siguranţa-naţională-a-României-Feb-2014-V-Roncea

Reclame

1 comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s