Pe urmele lui Eminescu la Centrul Cultural Spiritual de pe lângă Mânăstirea Văratec

Viorica Șerban

Dis-de-dimineață, în 28 iulie anul acesta, am urcat în mașină și am traversat orașul să ajung la Palatul Culturii unde mă așteptau înfrigurați, doamnele: Corina Matei Gherman, Rodica Ioniță Grosu și simpaticul domn, prof. univ. dr. Mihai Păstrăguș. Mergeam la Mânăstirea Văratic, mai precis la Centrul Cultural Spiritual de pe lângă mănăstire. Drumul mi s-a părut lung, plin de emoție. Și era imposibil să nu simțim acea apăsare cerească ce ne-a urmărit și îndrumat pe tot parcursul traseului. Noi, doamnele, am ascultat în tăcerea vorbele ilustrului profesor, era o plăcere să-l asculți vorbind despre religie, istorie, politică… Un inepuizabil fond cultural, istoric și de știință, a făcut ca in urma conversației cu domnia sa să ajungem la mănăstire mai bogați intelectual.
Aproape că nu pot descrie în cuvinte atmosfera de pioșenie, de sensibilitate poetică, ce ne-a îmbrățișat la intrarea pe domeniul mânăstirii. Ne-a întâmpinat doamna Emilia Țuțuianu, directorul Centrului Cultural Spiritual, cu zâmbetul pe buze și brațele deschise într-o îmbrățișare caldă, de bun venit, o doamnă cu chipul senin, angelic aidoma picturilor cu heruvimi din biserica învecinată a Mânăstirii Văratec. Ne-a invitat cu un bun venit îmbietor urându-ne să ne simțim bine pentru tot timpul pe care îl aveam de petrecut în acel lăcaș nou, o construcție nouă, cu o arhitectură impecabilă în strânsă legătură cu arhitectura localității, a domeniului pe care era construită. Până la începerea lucrărilor conferinței pe tema Genialității lui Eminescu, am vizitat muzeul de la parterul clădirii, unde ne-am întreținut cu frumoasele și mlădioasele măicuțe ce ne îndrumau prin labirintul muzeului, dându-ne explicații pentru fiecare exponat. Apoi am urcat la etaj, într-o sală frumos aranjată, o sală dedicată conferințelor, întâlnirilor între oameni aleși, oameni aparținând culturii românești. Ne-am așezat sfioși pe scaune după ce ne-am îmbrățișat cu prietenii noștri veniți din toate colțurile țării.
M-a bucurat până la lacrimi întâlnirea cu Teodor Pracsiu – scriitor și critic literar și agreabila sa soție, poeta Dana Ouatu, pe care nu-i văzusem de ani mulți.
După ce doamna Emilia Țuțuianu ne-a urat bun venit și ne-a dat câteva explicații despre construcția locașului în care ne aflam, Stareța Mânăstirii Văratec, Iosefina Giosan ne-a introdus în atmosfera dezbaterilor. Mărturisesc că ținuta impecabilă, ochii vii, pătrunzători, parcă anume veniți pe lume pentru a ne deschide porțile cerului întru-cunoaște, m-au impresionat în mod deosebit; m-am simțit furată, parcă, într-o îmbrățișare a cerului de deasupra noastră… Din colțul unde m-am așezat, mai retras, pentru a nu stânjeni onorabilele prezențe, am urmărit cu sufletul la gură Conferința Un an sub semnul lui Eminescu. Personalități ale culturii românești precum: prof.dr. Theodor Codreanu – eminescolog, cu tema Creștinismul eminescian; prof.dr. Nae Georgescu – cu lucrarea Văratec, locul de naștere al basmului fantastic românesc; prof.dr. Dan Toma Dulciu cu Nevropații atipice, aspecte de patologie informațională; D-na Veronica Balaj care a vorbit despre Eminescu la Timișoara, evenimentul încheindu-se cu o lansare de carte: Maica Benedicta – Acad. Zoe Dumitrescu Bușulenga. Chipuri de lumină la mânăstirea Văratec – Convorbiri cu Fabian Anton, urmată de vizionarea unui film documentar: Maica Benedicta – dependența de Cer.
Conferința s-a încheiat cu ceremonia plantării unui tei argintiu în memoria lui Mihai Eminescu, lângă clădirea Centrului Cultural Spiritual Văratec. Trebuie menționat că toți cei prezenți am donat cărți de autor bibliotecii nou înființate.
Întreaga asistență a fost invitată la masă, cu amabilitate, de către Maica Stareță, Iosefina Giosanu. În drumul nostru spre sala de mese, ne-am plimbat cu mare drag printre clădirile Mănăstirii, pe aleile frumos pietruite, mărginite de flori și brăduți, de iarba verde și bogată. Ne-am oprit în fața bisericii și am rămas un moment într-o rugă spre cer, spre Mântuitorul nostru IISUS HRISTOS. Aș minți dacă nu aș recunoaște că fiecare din noi a spus o rugăciune, o invocare spre Cel care ne ocrotește și ne veghează în fiecare ceas al vieții noastre, în fiecare clipă, dar și în cele veșnice… cale ce o vom urma cu toții în final.
Am pășit apoi într-o sală frumos aranjată, cu multe mese, multe flori, ornată cu mult gust. O sală unde lumina de afară pătrundea jucăuş. Măicuțele tinere, fecioare înveșmântate în straie monahale, ne-au servit cu tot felul de bunătăți. Dezbaterea a continuat apoi și la un microfon, așezat în mijlocul sălii, rând pe rând au vorbit și alți participanți, întregind cele spuse la Conferința ce abia se terminase. Din partea delegației noastre, a scriitorilor de la Iași, a vorbit dl. prof.dr. Mihai Păstrăguș, aducând prin cuvântul domniei sale un plus de informație. La sfârșit, talentata solistă de muzică populară ce făcea parte din delegația noastră, Rodica Ioniță Grosu, a cântat o Priceasnă. Vocea a răsunat puternic în imensa sală, ne-a acoperit, ne-a invadat ființele cu energia glasului melodios. Aplauzele au răsplătit-o așa cum se cuvine.
Înainte de a părăsi ţinutul sfânt al Mănăstirii, ne-am hotărât să mai facem o plimbare, să vedem mai pe îndelete acel colț de rai. În plimbarea noastră am fost însoțiți de dinamica și frumoasa scriitoare Veronica Balaj dar și de scriitorul Dan Toma Dulciu, venit special de la Viena, care ne-a oferit amabil câte o carte cu dedicație. Periplul nostru s-a sfârșit la mormântul Veronicăi Micle. Aici am cunoscut o călugăriță simpatică foc. Era printre florile din fața casei. Ne-am oprit să le admirăm; erau extrem de frumoase, viu colorate, cu o fluorescență vie, presărate pe lângă peretele casei, dar și pe lângă treptele ce duceau la intrarea în locuinţă. Ne-a omenit cu nectar de trandafiri, făcut de ea. Ne-a vorbit de cărțile pe care le citește cu însuflețire…Ne-a vorbit despre Domnul Iisus cu o însuflețire uimitoare. O chip frumos, cu ochi imenși de mari și de albaștri, ca cerul din acea zi, superbi, o femeie plină de viață, o femeie deosebită. După un timp mi-a stârnit curiozitatea și am întrebat-o: ,,Măicuță, ați fost vreodată îndrăgostită?” M-a privit cu ochii plini de uimire. ,,NU” îmi răspunde scurt și continuă: ,,Nu am simțit niciodată în mine acest sentiment; așa am fost născută, așa sunt eu din naștere”. ,,Bine, îi spun eu, dar vă plac să citiţi tot felul de cărţi”… Și, zâmbind, cu ochii iradiind, îmi răspunde bucuroasă: ,,A, da, îmi plac la nebunie, citesc tot felul de povești de viață, o viață pe care noi nu o cunoaștem așa, o viață pe care noi o simțim altfel, o viață de care noi ne-am îndepărtat și ne-am dăruit întru credință Domnului Iisus.”
Și continuă: ,,Și o fac pentru că vreau să cunosc, vreau să știu ce fac supușii Domnului; îmi plac poveștile lor de viață, dar nu le simt așa cum le simțiți voi laicii…”, mai îmi precizează încă o dată. Părea, parcă, supărată pe întrebarea mea, părea ușor încurcată, părea chiar deranjată. La plecare mi-a spus că mă iartă, că ne iartă pentru eventualul gând ascuns cât am stat în casa unde ea locuia. Am plecat uimiți, cu gândul la imensa bibliotecă de pe cei doi pereți ai celei pe care o lăsam în urmă cu fiecare pas pe care-l făceam în plecarea noastră de la Văratec. Pe drum am vorbit un timp despre cele petrecute la Centrul Cultural Spiritual, despre mănăstire în general și ca oameni păcătoși ce eram, nu am putut să nu vorbim și despre acele fragile fete acoperite cu straiele monahale, ce s-au refugiat de lumea noastră, lumea laică. Lăsând în urma lor, lumea noastră nebună, plină de defecte, simțind în adâncul sufletului lor doar dragostea față de Mântuitor s-au retras la mănăstire pentru a se ruga pentru iertarea păcatelor lumii din care au plecat. Am tăcut uimiți, când, în final, am descoperit că datorită acestor fete care se închină și se roagă de câteva ori pe zi noi trăim în armonie, rezistăm unui bombardament al fărădelegilor ce ne urmăresc încă de când ne naștem.
Drumul la întoarcere mi s-a părut mai scurt, poate și fiindcă cele două tovarășe din mașină au cântat, da, au cântat cu toată pasiunea. Corina Matei Gherman și-a dat drumul la voce, o voce frumoasă, și a cântat împreună cu Rodica Ioniță Grosu. Așa am aflat că talentata poetă și prozatoare știe să și cânte.
Era noapte de-a binelea când am intrat pe ușă. După ce am povestit soțului meu cum mi-am petrecut ziua, ce prieteni minunați mi-am făcut și câtă bogăție culturală am strâns în suflet, m-am urcat în pat cu cartea domnului Toma Dulciu în mână, un studiu fascinant. Și așa am aflat că marele nostru poet EMINESCU nu a fost nebun nici pe departe și nu a murit de o boală ce am considerat-o mereu rușinoasă.

Viorica Șerban

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s